Taica Lazăr, baronul vechiturilor din București

Avea barba lunga, sura si ochi vioi. Purta haine zdrentuite si o palarie mototolita. Tragea dupa el un carucior in care erau aruncate de-a valma hainele de care se descotoroseau, pentru cativa banuti, unii sau altii. Pantaloni rupti in tur, haine de ginerica, lustruite de vreme, lenjuri ingalbenite de atata folosit, ghete fara talpa.

Avea barba lunga, sura si ochi vioi. Purta haine zdrentuite si o palarie mototolita. Tragea dupa el un carucior in care erau aruncate de-a valma hainele de care se descotoroseau, pentru cativa banuti, unii sau altii. Pantaloni rupti in tur, haine de ginerica, lustruite de vreme, lenjuri ingalbenite de atata folosit, ghete fara talpa.

Taica Lazar aduna tot, platea mai nimic, apoi le ducea la “centrul de afaceri”. Pe stradutele de langa Baratiei, unde inflorea comertul cu vechituri, taica Lazar organizase ateliere de reparatii la vedere. Cativa mesteri, postati pe trotuare sau chiar in mijlocul strazii, carpeau si talpuiau ghete, care treceau apoi pe mana unui tigan care le lacuia cu asa de multa pricepere, incat clientul, vrajit de luciu, nu mai vedea peticele incaltarilor. Lenjeriile tocite de vreme si folosire, pantalonii rupti, camasile gaurite intrau pe mana priceputa a catorva batrane, care, prin cusaturi mestesugite si petice potrivite, le faceau “de lux”, asa cum le lauda negustorul, cand ii soseau clientii.

Dar cea mai bună descriere aprține lui Ion Tik, un jurnalist de la „Ilustrațiunea Română”, care îi descrie extrem de plastic talentele de negustor:

„Prototipul adevăratului negustor de vechituri este celebrul Taica l.azăr, multiplicat astăzi printr’o sumă de oameni cari au aceiaşi înfăţişare, aceiaşi vorbă, aceeași negustorie ingrată, și poartă același nume, indiferent de cum îl cheamă. Totuși, dintre toţi este unul mai bătrân care rămâne până la sfârşitul vieţei, prin tradiţie, veritabilul Taica Lazăr.

Discipolii lui Taica Lazăr sunt oameni şireţi, inteligenţi, experimentaţi, care cunosc dintr-o singura privire clientul, după cum calcă, şi se reped ca nişte vulturi atunci când îl simt că într-adevăr a venit să cumpere. Vai de urechile bietului client! Dacă îi întreaba ceva, i se răspunde repede cu mii de explicaţii, de argumente, de laude, de amănunte, care ameţesc mintea cumpărătorului. Toţi negustorii din hală vorbesc la fel, specific lui Taica Lazăr, care convinge întotdeauna clientul fie cu argumente, fie cu geamantanul de anecdote din care serveşte atâtea pană ce clientul capătă bună dispoziţie pentru cumpărat.

Când vinde, Taica Lazăr este întotdeauna voios, o veselie amestecată cu umbra tristeţei necazurilor de toată ziua; are vocabular propriu, pe care și-l amplifică şi colorează după nevoi. In buzunar poartă glume pentru toată lumea şi istorioare şi înţelepciuni—parte fabricate de dânsul pentru diferite trebuinţi ale profesiunei,. parte împrumutate din cărţile înţelepţilor pe cari le aplică celor ce au nevoie de argumente în plus. Este un Zeiljig Şor (n.s. personaj din piesa Manasse de Ronetti-Roman) mai complect, encicloped. cunoscător al mărfurilor şi obiectelor de tot soiul pe care le clasifică şi le preţueşte dintr’o singură privire.

Rareori scapă clientul, care intrat în cleştele «argumentelor» lui. Face—cum se spune în lumea negustorilor de vechituri «din noapte zi», o adevărată vrăjitorie pe care o invidiază toată lumea, pentru că este un talent născut pe care nu-l poti căpăta în nici un fel de şcoală. Ştie să vândă şi mai ales ştie să cumpere.

Când se prezintă cineva să-i vândă ceva vechituri, se preface că este ocupat, că nu aude. Trezit de glasul stăruitor al omului grăbit să-şi desfacă vechiturile, îi răspunde, cu aerul celui mai plictisit dintre oameni — sunt plin până în gât de asemenea lucruri. Ce să fac, muzeu? Nici gratis nu Ie-aş putea lua pentru că n’aș mai avea loc şi pentru ele. Omul priveşte cu ochii îngroziţi privirea lui Taica Lazăr, plină de plictiseală şi de amărăciune şi-l întreabă timid: – Dar ceva tot merită ghetele astea care au doar numai tălpile rupte şi pantalonii ăştia pe care isam purtat la nuntă.

Taica Lazăr, clatină din cap cu compătimire şi roagă politicos pe domnul «vânzător» să-și descurce locul pentru că în nici un caz nu cumpără. Pe sub gene şirete, Taica Lazăr admiră efectul vorbelor sale şi disperarea omului care nu poate vinde nimic. În cele din urmă, omul, milogindus-se pentru drumul pe care l-a făcut, capătă câţiva poli – un fel de despăgubire sentimentală – şi pleacă oarecum mulţumit că n’are mâna goală.

Când Taica Lazăr s’a încredinţat că vânzătorul este departe, în cine ştie ce cârciumă unde-şi înfundă amarul şi cei câţiva poli câştigaţi din «garderoba” lui, se repede, cu aviditatea cămătarului care-şi mângâe continuu banii, şi cercetează mica pradă: ghetele bunişoare; o pereche de tălpi, două petece la încheeturile degetelor şi un lustru bun cu ceară şi cu lac le prefac ca prin farmec. Pantalonii cu un «fund» nou şi cu două tigheluri în părţi devin ca noi şi pot servi oricui — chiar ca pantaloni de nuntă.

Vechiturile pe care le cumpără Taica Lazăr, aproape pe nimic, trec, în cea mai mare grabă în „Atelierele de reparaţii”. Atelierele sunt în aer liber, în mijlocul străzii, sau pe trotuare. Câţiva ţigani, meşteri cârpaci, petecesc şi tălpuesc ghetele rupte pe care, în urmă, un alt meşter ţigan le lăcueşte în aşa fel încât cumpărătonil să admire mai mult luciul decât ghetele.

Ţiganii cârpaci ca şi bătrânele care repară hainele şi lenjăria ruptă, fac parte integrantă din «personalul» lui Taica Lazăr. De aceia ei participă la toate bucuriile și la toate necazurile lui, Ia toate discuţiile şi la toate scandalurile câte se ivesc în cursul zilei.

Atelierele în aer liber, cum le»am botezat noi, împrumută străzii ceva din sălbăticia şi din pitorescul Orientului de altă dată, în care oamenii şi câinii se tolăneau laolaltă în mijlocul străzii….

La cârciumă, un scandal. Un client înşfăcase de guler pe unul din simpaticii vânzători de haine vechi, căruia îi cerea banii înapoi.
– Mi-ai dat o pereche de pantofi cu tălpile de carton — I-am cumpărat acum două ceasuri și dând aldămaş aci în cârciumă, s’au muiat tălpile şi am rămas cu picioarele în apă…
Era unul din episoadele minunelor lui Taica Lazăr.”

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.