Mihai Roller, mistificatorul istoriei României

„Partidul m-a crescut, m-a ridicat şi m-a învăţat mereu. […] Iubesc partidul cu care simt că m-am pătruns în toată firea şi existenţa mea“, spunea într-o autobiografie din 1949, Mihai Roller, stalinistul perfect, pursânge. Un habotnic al comunismului. Un fanatic. A fost academicianul fără operă, zbirul istoriei falsificate. A fost sacrificat chiar de către cei pe care i-a slujit. La propriu, şi-a dat viaţa pentru partid.

Născut la 6 mai 1908 la Buhuşi, de origine evreiască, tatăl fiind funcţionar, Mihail Roller a urmat şcolile tehnice din Berlin şi Paris (1925-1931). S-a afirmat însă mai mult ca activist de partid în ilegalitate decât în profesie, activând ca publicist în presa ilegală comunistă. În 1926 s-a înscris în Partidul Comunist German, iar în 1928 s-a transferat în Partidul Comunist Francez. În perioada 1931-1940 a deţinut mai multe funcţii de partid, precum instructor al C.C. al P.C.dR. şi secretar al Comitetului regional P.C.dR. Dunărea de Jos. A fost arestat de trei ori pentru activitatea desfăşurată pe linie de partid, dar nu a fost condamnat niciodată, din lipsă de dovezi.

În 1940 a plecat în „Basarabia eliberată”, lucrând apoi în cadrul Secţiei române a P.C.dR. de la Moscova, în grupul Anei Pauker. În această perioadă a urmat şi Facultatea de Istorie la Universitatea din Moscova. În toamna lui 1944 a revenit în România, şi cum beneficia de pregătirea ideologică de la Moscova, a fost rapid încadrat în aparatul de propagandă. A ocupat funcţia de adjunct cu probleme de ştiinţă şi învăţământ la Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1955). În primii ani s-a ocupat însă mai puţin cu probleme legate de istoriografie şi mai mult cu probleme de propagandă politică, stringente în acele momente, cum ar fi pregătirea alegerilor generale din anul 1946. Mihail Roller a publicat astfel mai multe articole în Scânteia care aveau rolul de a combate activitatea P.N.Ţ.

La 1 noiembrie 1948 a fost ales membru titular activ al Academiei R.P.R., apoi vicepreşedinte al secţiunii de Ştiinţe istorice, filozofice şi economico-juridice (1949- iunie 1955). În aceeaşi perioadă a fost numit profesor şi şef al Catedrei de Istoria României la Academia Militară Politică din Bucureşti (1948-1955).

Prin prisma funcţiilor pe care le-a ocupat şi a însărcinărilor primite de la partid, Roller a deţinut practic controlul asupra întregii istoriografii în perioada 1948-1955. Discursul său a devenit normă de exprimare, fixând limitele în care urma să se încadreze noua istoriografie. Aceasta avea misiunea de a dezrădăcina din conştiinţa românească valorile tradiţionale şi a le înlocui cu teme propagandistice care exprimau viziunea noii puteri. Dintre acestea, amintim: preamărirea U.R.S.S. şi a lui Stalin, viziune extinsă şi asupra Rusiei ţariste şi a migratorilor slavi (Roller afirma că studiul marxism-leninismului duce la „însuşirea culturii cei mai înaintate din lume – cultura sovietică”); condamnarea celorlalţi factori externi, îndeosebi a acelora de inspiraţie occidentală, începând cu Roma antică (de altfel, în scurt timp, regimul a decis închiderea bibliotecilor franceză, italiană, americană şi arestarea persoanelor care le frecventau); condamnarea vechilor clase dominante din trecut – boierimea („trădătoare” în favoarea otomanilor) şi burghezia („cosmopolită”, „supusă imperialiştilor capitalişti” etc.) – şi minimalizarea rolului personalităţilor istorice româneşti; caracterizarea participării României la primul război mondial drept „acţiune imperialistă”, fiind condamnată ocuparea Basarabiei şi intervenţia din Ungaria etc., pentru a fi desigur în acord cu tezele cominterniste din ilegalitate.

Încă de la început a fost impus manualul unic de istorie, în care Roller şi cei din jurul său (Gheorghe Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor) au creat, conform lui Şerban Papacostea, cea mai vastă operă de mistificare politică a trecutului românesc”, iar numele lui Roller „a devenit simbolul efortului de adaptare a trecutului românesc la imperativele ocupaţiei sovietice şi ale regimului «internaţionalist» impus la conducerea României”. Manualul de Istoria României (titlu simptomatic schimbat apoi în Istoria R.P.R.) a apărut în perioada 1947-1956 şi a fost folosit până în anii 1961- 1962. Acesta a apărut în timp record, dar Roller şi echipa nu au plecat de la zero, fiind folosite documente din ilegalitate ale P.C.dR. (cu precădere tezele Congresului al V-lea, ţinut la Moscova în 1930), în care erau deja criticate unirea principatelor, Marea Unire din 1918, regimul constituţional, marile reforme democratice, monarhia, sistemul parlamentar, activitatea liderilor partidelor istorice, politica externă etc. Toate aceste critici au apărut şi în manual.

Un loc aparte a fost rezervat de către Roller ideologizării cercetărilor arheologice. Se urmărea mutarea accentului de pe arheologia romană, deşi aceasta fusese practicată cu un succes recunoscut în Occident, pe studierea perioadelor pre- şi post-romană. Explicabil însă, pentru că Roma antică fusese considerată încă de Marx şi Engels un imperiu eminamente exploatator, neglijându-se rolul acestuia în dezvoltarea civilizaţiei. Roller arăta că pentru istoria veche trebuie folosite învăţăturile lui Stalin, care atrăsese atenţia asupra „poziţiei neştiinţifice a vechilor istorici burghezi”, ce începuseră scrierea istoriei Rusiei de la întemeierea Statului kievean, negând astfel societatea omenească de până atunci. În mod similar, şi în România istoricii burghezi se ocupaseră doar de romani, „negând dezvoltarea societăţii omeneşti până la cucerirea Daciei” sau formarea statului dac. Se foloseau şi îndrumările lui Gheorghiu-Dej, care arăta că teritoriul României a fost jefuit peste o mie de ani de romani, barbari, apoi de imperialiştii francezi, englezi, germani ş.a.

La mijlocul anilor ’50, poziţia lui Roller a intrat într-un regres care s-a accentuat continuu. În anii 1954-1955, după moartea lui Stalin şi revolta muncitorilor din Berlin, pe fondul general de relaxare al cărei semnal a fost dat de la Moscova de către Hruşciov, au apărut schimbări şi în politica internă promovată de GheorghiuDej.

În 1956, pe biroul lui Dej ajunge un memoriu extrem de critic cu privire la situaţia istoriografiei româneşti. Documentul era, de fapt, un adevărat rechizitoriu pentru Roller, în care stalinistul e acuzat de „orientare antinaţională şi plagiat“, arată Raportul Tismăneanu. E scris chiar de cei care-i luaseră locul la Agitprop: Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Dej, însă, aşteaptă, ca o hienă politică, momentul în care-şi poate încercui decisiv victima.

Aşteaptă momentul potrivit, pentru că Roller îi dăduse, de fapt, suficiente motive pentru a fi eliminat. Şi, oricum, avea răfuieli mai importante de rezolvat:în vara lui 1957, în urma unei plenare extrem de tensionate, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu sunt excluşi din conducerea partidului. Cei doi erau, practic, şefii lui Roller. Bărbatul simte iminenţa propriului sfârşit în nomenclatură, aşa că pariază tot. Pavel Ţugui povesteşte, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că, după eliminarea celor doi, s-ar fi format, clandestin, un grup care ar fi conspirat pentru readucerea Anei Pauker în fruntea partidului. Roller şi Paul Niculescu Mizil ar fi făcut parte din acest grup. Eşec.

Oricum, Mihail Roller era izolat şi părăsit. Nu mai avea nimic:tot în 1957, unica sa fiică, Sonia, murise în urma unui accident stupid, căzând și lovindu-se la cap în bazinul din parcul sanatoriului Otopeni, unde se afla internat tatăl său. A fost o adevărată tragedie, o lovitură groaznică pentru Roller. Asta l-a dezarmat complet. Din această lovitură a vieţii nu şi-a mai revenit niciodată.

Lovitura finală vine la Plenara CC al PMR din 9-13 iunie. În numai cinci zile, altădată infailibilul Roller, e zdrobit abil. E desfiinţat. Motivul e ridicol: Roller organizase, la cererea partidului, o amplă acţiune de documentare a grevelor muncitoreşti de la Atelierele CFR Griviţa, din 1933. În şedinţele pe care le ţinuse la Institutul de Istorie a Partidului, îl lăsase pe orgoliosul Constantin Doncea să vorbească liber, iar acesta vorbise: la Griviţa, Partidul Comunist fusese foarte puţin vizibil. Porumbelul care-i ieşise pe gură lui Doncea nu era unul al păcii, căci o astfel de declaraţie înseamnă fracţionism, atitudine antipartinică şi, mai presus de toate, un atac la biografia oficială a lui Gheorghiu-Dej.

În timpul şedinţei de partid, Leonte Răutu plusează: „Vina directă o poartă tovarăşul Roller. Acolo s-a dat posibilitatea, s-a creat tribuna legală pentru Doncea, Şandru şi alţii să debiteze părerilor lor. […] La Institutul de Istorie s-a procedat ca într-un institut burghez, şi fiecare a venit şi şi-a vărsat veninul, ambiţiile. Apoi, Nicolae Ceauşescu citeşte un raport ucigător.

După doar o săptămână, la 21 iunie 1958, Roller e găsit mort în locuinţa sa. Istoricul Dan Berindei, care, în vremea respectivă, era unul dintre subalternii lui Roller povesteşte: „Constantin Daicoviciu i-a dat telefon la amiază, spunându-i că vine a doua zi de la Cluj la Bucureşti. «Bine, la 9:00 ne întâlnim», i-a zis Roller. Soseşte, dă telefon şi i se spune: «Ne pare rău, dar a decedat». Cât a mers Daicoviciu cu trenul!“ . Zvonurile de subterană arată că Roller s-ar fi sinucis.

Trecerea lui Roller în nefiinţă nu a determinat însă şi o revizuire radicală a tezelor pe care le promovase în istoriografie. Postulatele referitoare la lupta de clasă şi la materialismul istoric au rămas în continuare valabile mulți ani după dispariţia celui care condusese ideologic istoriografia românească, de după venirea la putere a comuniștilor în România.  (surse: Historia, Adevarul, Liviu Plesa „Mihai Roller și stalinizarea istoriografiei românești”, Wikipedia)

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *