Cum a murit Iisus?

Răstignirea lui Isus este, fără îndoială, cea mai cunoscută și controversată execuție din istorie. Credincioșii creștini, datând din vremea lui Isus, au crezut că Isus a fost executat prin răstignire și apoi a revenit fizic la viață. Alții au păstrat rezerve cu privire la crucificarea lui Isus. Din analiza literaturii medicale, medicii nu au ajuns la un acord asupra unui mecanism specific al morții lui Isus.

Dar, înainte de toate, trebuie analizat contextul în care s-a produs crucificarea. Pentru păgâni, faptele de credință ale creștinilor au fost un mister, care nu a fost mai ușor de înțeles chiar de către unii clerici. Astfel, episcopul Irineu de Lugdunum (Lyon, c. 130-202 d.Hr) este întrebat de unul dintre credincioși: „Cine este Dumnezeul creștinilor?”. Recunoscut pentru ortodoxia credinței sale, episcopul răspunde: „Dacă ești o persoană potrivită , vei ști.”

Marcus Cornelius Fronto, un orator și retorician de origine berberă, născut la Cirta din Numidia, care a fost tutorele lui Marcus Aurelius și mai târziu  a corespondat cu acesta, i-a scris, la un moment dat, împăratului că: “religia creștinilor este nebună, în măsura în care se închină unui om răstignit și chiar în fața instrumentului pedepsirii sale. Se spune că se închină la capul unui măgar și chiar la natura tatălui lor”…

Ei bine, în vremurile acelea, singura reprezentare a răstignirii Mântuitorului, datată din secolul al II-lea d.Hr., era un graffiti, sculptat în ipsos, extrem de ciudat. Acesta a fost descoperit în 1857 în timpul unor săpături arheologice și a fost denumit Alexamenos graffito.

Desenul dezvăluie două figuri grosolane și un șir de caractere grecești. La stânga este un om care ridică mâna în adorare, în închinare sau în rugăciune. În fața lui, ridicându-se deasupra, este un al doilea, om suspendat pe o cruce, cu brațele întinse, fixate pe o bară, picioarele plantate pe o platformă și acoperit de o mantie în partea de jos. Însă, de aici vine ciudățenia, cel răstignit, deși are trupul unui om, are capul unui măgar. Inscripția spune: “Alexamenos sebetai theon“, “Alexamenos se închină lui Dumnezeu”. Conform specialiştilor, imaginea a fost realizată de către cei care se împotriveau cultului creştin, dar care cunoşteau, totuşi, unele elemente din doctrina acestuia.

De unde vine această reprezentare? În lucrarea Historiae, Publius – Cornelius Tacitus (cca. 55, d. cca.115) d.Hr. ) povestește cum evreii, expulzați din Egipt, au rătăcit în deșert, epuizați și morți de sete, până când, luând urma unei turme de măgari sălbatici, au fost conduși la apă. Astfel, în templul de la Ierusalim, „ei au consacrat o imagine a animalului care i-a eliberat”. S-a dedus că în urma acestei întâmplări creștinii erau „devotați închinării la aceeași imagine” și că „dumnezeul nostru este capul unui măgar” (Apologia , XVI).

Graffito Alexamenos se află în Muzeul Palatin din Roma. Fixat pe un perete, în colțul unei încăperi, pare, la prima vedere, o placă goală, liniile imaginii originale fiind aproape invizibile.

Cât despre modul în care Iisus a fost răstignit pe cruce, primele dovezi arată că acesta a fost legat de mâini cu sfori. Imaginea aceasta a fost deslușită pe o piatră de inel, descoperită la Konstanz, în Germania. Aici, Mântuitorul apare răstignit pe cruce, fiind înconjurat, de o parte şi de cealaltă, de cei care au venit să asiste la această scenă.

Totuși, răstignirea lui Iisus rămâne o mare taină. În primele evanghelii, cum este cea după Toma, nu este inclusă scena crucificării. Pe de altă parte, în toate Evangheliile canonice pe care le cunoaştem (cea după Matei, Marcu, Luca şi Ioan), este descrisă crucificarea, însă de fiecare dată într-un alt mod, susține cercetătoarea Meredith Warren.

Încă de la apariţia acestor scrieri, în secolele I-II d.Hr., mai mulţi creştini au susţinut că au identificat cuiele cu care a fost răstignit Iisus. Cu toate acestea, istoricii susţin că, deocamdată, nu pot asocia aceste obiecte cu momentul crucificării, descris în scrierile celor patru evanghelişti.

După mai bine de 2000 de ani, dilema privind moartea lui Iisus Hristos rămâne deci controversată. Exista cel puțin şase ipoteze despre moartea lui Hristos, este de părere J.W.Bergeron, într-un articol publicat în Journal of Forensic and Legal Medicine. O primă ipoteză este embolismul pulmonar. O a doua ia în calcul ruptura cardiacă. Alte variante sunt: traumatismul toracic, asfixierea, rănile torturii sau șocul. Fiecare mecanism este descris amănunțit, fiind identificate evenimentele dinainte și din timpul execuției, extrem de importante pentru a explica șocurile suferite.

Bergeron ajunge la concluzia că bătăile suferite de Iisus și stresul asociat crucificării ar fi putut cauza apariţia unui cheag de sânge și blocarea vaselor de sânge din plămâni, provocând moartea prin embolie pulmonară.

Alta ipoteză ar fi că Iisus nu ar mai fi putut respira din cauza poziției de pe cruce, murind sufocat sau că el a intrat într-o stare de șoc, aceste idei fiind susţinute de studiile efectuate asupra victimelor torturate, în epoca moderna.

Multe informații furnizează și medicul Frederick T. Zugibe în lucrarea sa „ The Crucifixion of Jesus, Completely Revised and Expanded: A Forensic Inquirys” o suită de pasionante investigaţii ştiinţifice, care reușesc, pentru prima dată, să clarifice o serie întreagă de enigme ale relatărilor evanghelice privitoare la moartea și patimile lui Hristos. Astfel, autorul pornește de la epistolele Apostolului Ioan, martor ocular la coborârea de pe cruce a lui Hristos. Acesta povestește că un soldat I-a străpuns pe Iisus între coaste cu o suliţă „şi îndată a ieşit sânge şi apă“ (Ioan 19.34, 35). Zugibe susține că episodul poate foarte bine să explice, pe baza cunoștințelor medicale de astăzi, o suferință coronariană a Mântuitorului, care, ca urmare a torturilor la care a fost supus, a frigului și a deshidratării, a suferit o disecție de aortă, care a condus la acumularea de lichid în pericard și la o hemoragie internă. Aceasta ar fi una dintre explicațiile epistolei lui Ioan despre  „apă și sânge”.

În fine, numit pe bună dreptate o veritabilă „a cincea Evanghelie”, Giulgiul de îngropare al lui Iisus, păstrat din secolul XVI în Domul din Torino, este o preţioasă și unică sursă de informaţii despre moartea Omului Iisus si despre taina Învierii Lui. Între 944–1204 giulgiul a fost păstrat la Constantinopol, după ce, între 544–944 fusese venerat în Edessa Siriei. Tradiţia ortodoxa i-a păstrat memoria liturgică sub forma antimiselor și a epitafelor prin care simbolic Giulgiul este prezent în toate bisericile.

Însă Giulgiul are nu numai conotații religioase, biblice, el apare și în centrul unor cercetări laice, ultimele efectuate în anul 2017 de către un grup de experți de la Universitatea din Padova. Aceștia pretind că există sânge pe giulgiu care nu ar aparţine unei persoane sănătoase. Ei argumentează că respectivele urme de sânge conţin creatinină şi feritină, substanţe ce se găsesc în sângele victimelor anumitor traume. Experţii afirmă că giulgiul ar fi pătat de sângele unei victime torturate, concluzie care susţine teoria că pânza funerară a fost utilizată la învelirea lui Iisus. Descoperirile contrazic astfel teoria conform căreia giulgiul ar fi fost pictat de falsificatorii medievali.

Giulgiul din Torino măsoară în jur de trei metri pe un metru şi conţine ceea ce pare a fi imaginea unui bărbat despre care creştinii cred că îl înfăţişează pe Iisus. Giulgiul a fost subiectul unor studii ştiinţifice extensive pentru a-i verifica autenticitatea.

Noile descoperiri au fost publicate în ziarul ştiinţific american PlosOne într-un articol intitulat New Biological Evidence from Atomic Resolution Studies on the Turin Shroud”’

Aceste descoperiri au putut fi dezvăluite numai prin metodele recent dezvoltate din câmpul microscopiei la nivelul electronilor. Studiul a fost efectuat de Instituo Officia dei Materiali in Trieste şi de Institutul de Cristalografie din Bari, ambele aflate sub egida Consiliului Naţional de Cercetare al Italiei, precum şi de Departamentul de Inginerie Industrială al Universităţii din Padova.

***

„Căci, ne ştii doar, suntem oameni, avem un suflet, avem un glas, o să strigăm! Dar dacă vreodată s-o întâmpla sa ne iasă din gura o vorbă de prisos, nu te supăra, Doamne! Că oameni suntem, nişte fapturi chinuite și zbuciumate (…) Viaţa-i aspră, și dacă n-ai exista tu, Doamne, ne-am prinde de mână cu toţii, bărbaţi și femei și ne-am arunca în prăpastie, ca să scăpăm de aceasta povară. Dar tu exişti, Doamne, tu eşti bucuria, si mângâierea, și răzbunarea noastră cea mare!” (Nikos Kazantsakis, Hristos răstignit a doua oară)

Referințe: Eusebius: Istoria Bisericii (1965) tradusă de GA Williamson; Părinții Ante-Niceeni: traduceri ale scrierilor acestora până în anul 325 d.Hr. (1885-1896) realizate de Rev. Alexander Roberts și James Donaldson; Tacitus: Istorii (1975) traduse de Kenneth Wellesley (Penguin Classics); Graffiti del Palatino: Paedagogium (1966) editat de Heikki Solin și Marja Itkonen-Kaila, articole aparute in wikipedia/mediafax/stiri.ro/adevărul.ro/doxopedia/wikipedia.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.