Cu lăutarii după mine…

Despre București se spune astăzi că este un oraș al petrecerilor de noapte, iar bucureștenii, petrecăreții Europei. Și nu-i petrecere ca lumea dacă nu este însoțită de muzică, mâncare bună și băutură.

Dacă astăzi bucureștenii merg în cluburi, în perioada interbelică se buluceau să-i asculte pe Jean Moscopol, Cristian Vasile sau Zavaidoc, care au fost vedetele vremii. Nenumăratele birturi, cârciumi şi restaurante au făcut faima Bucureştiului de odinioară, alături de biserici şi mănăstiri. Fiecare local îşi avea lăutarii lui, de regulă foşti robi-muzicanţi de curte, care desfătau urechile mesenilor cu cântece de mahala.

Pe la 1558, erau renumiți lăutarii robi ai lui Mircea-Vodă Ciobanul, care ziceau atât de frumos pe alăută, încât Domnul Țării nu găsește alt dar mai frumos și mai scump să-i facă Vornicului Dingă “de la Moldova”, decât dându-i rob pe faimosul Ruste Alăutarul. De altfel toți boierii mari aveau lăutari vestiți pe acea vreme. Astfel Bărcan Comisul a avut pe Trâmpea Alăutarul, pe care l-a vândut cu 4000 de piaștri, o sumă enormă pe acele timpuri (un piastru = un leu vechi). L-a cumpărat tot vornicul Dingă care pare să fi fost un mare apreciator de muzică.” (Mihail Gr. Poslușnicu – Istoria musicei la români – Editura Cartea Românească – 1928)

Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea lăutarii erau nelipsiți din preajma tinerilor boieri: “Moda pe atunci, eleganța supremă era, pentru tinerii boieri, de a oferi jupâneselor iubite, concerte cu lăutari, câteodată chiar sub ferestrele lor, apoi pe la preumblări, prin viile de la Copou sau prin grădinile domnești de la Frumoasa. Tarafe de lăutari, într’adins tocmite, cântau cântece de dragoste la adresa unei femei frumoase, care ea singură știa prea bine cui era închinat omagiul armonios, de care toți și toate profitau. Ofta țiganul, iar boierul se uita lung și primea răsplata dorită, o ochire sau un semn.” (Alex F. Mihail – articolul “Lăutarii noștri” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 8 aprilie 1934).

Povestea lăutarilor de odinioară începe în mahalaua “Scaune”, căreia i se mai spunea și “raiul junghinoşilor” (botezată de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă pe acolo și-și rupsese piciorul). Situată la marginea orașului – deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi – mahalaua cu ulicioare încărcate de arbori stufoși apărea ca un petec de verdeaţă pe harta Bucureştiului de secol al XIX-lea. În casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie. Ziua vegetau. Noaptea mergeau să cânte pe unde aveau angajamente, până-n zori. Vara, cutreierau ţara cu taraful, mânaţi de dorul câştigului. Iarna cântau prin bodegi, mustării sau cafenele bucureștene.

Fiecare dintre marii lăutari ai ţării au fost apreciaţi la timpul lor. Unul dintre cei mai celebri lăutari ai ţării este, fără îndoială, Barbu Lăutaru, pe numele său adevărat Vasile Barbu (n.1780, Iaşi – d.1860). A fost un cântăreţ şi cobzar moldovean care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari.

Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreţi populari români care, prin creaţia şi felul lor de interpretare, au contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin ţările româneşti, inclusiv şi prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti). A rămas celebră întâmplarea care a stârnit admiraţia marelui pianist Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova – în iarna anului 1847, la Iaşi. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata, în 1874, că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizaţie de-a lui Franz Liszt la o primă audiţie când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.


Sfârşitul Primului Război Mondial aduce cu sine schimbarea gustului publicului bucureştean în materie de muzică. Atmosfera europeană, publicul elevat, cultura muzicală superioară a diseurilor, câştigată în şcoli şi conservatoare a schimbat radical nivelul artistic al ascultătorilor şi ţinuta programelor de localuri din Capitală”, explică muzicologul Viorel Cosma, autorul volumului „Bucureşti – citadela seculară a lăutarilor români”.

Aşadar  perioada interbelică proiectează muzica de mahala în sfera artiştilor consacraţi, premiaţi la concursurile internaţionale din Occident. Tangoul, fox-trot-ul, valsul, rumba, slow-ul, blues-ul, chimmy-ul, charlestonul pătrund în repertoriul localurilor de dans şi pe lângă „diseurii”- bărbaţi, apar şi femeile-diseuze. Are loc şi o împărţire pe sexe a genurilor muzicale. Astfel, în timp ce femeile cântă mai ales romanţe, valsuri şi tangouri, bărbaţii se specializează în cântece de petrecere.

Spre deosebire de lăutarii obişnuiţi, îmbrăcaţi modest şi de multe ori desculţi, noii profesionişti ai muzicii precum Zavaidoc, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Titi Botez, Jean Moscopol sau Ioana Radu poartă adevărate uniforme sobre – haine negre, papioane sau lavaliere, sacouri impecabil croite de mari maeştri ai Capitalei. Cei care nu abandonează costumul popular sunt interpreţii muzicii de gen: Ion Luican, Maria Lătăreţu sau Rodica Bujor.

Zavaidoc i-a cântat lui Antonescu Cristian Vasile s-a numărat, vreme de 20 de ani, între 1929 şi 1949, printre cei mai cunoscuţi cântăreţi de local. El era solicitat foarte des în restaurantele bucureştene unde cânta romanţe şi tangouri.  Cristian Vasile era şi unul dintre răsfăţaţii caselor de discuri Odeon, Columbia şi His Master`s Voice. Cântăreţul a rămas în memoria publicului cu câteva melodii celebre până astăzi precum „Zaraza”, „Mandolinatta”, „Azi noapte te-am visat”, „Mai spune-mi că nu m-ai uitat”.

Cu un potenţial uriaş în operă, brăileanul Marin Teodorescu-Zavaidoc a optat în cele din urmă pentru muzica uşoară. Argumentele care l-au convins au fost câştigurile consistente oferite de patronii de restaurante de la Carpaţi, Vişoiu sau Roata Lumii şi cele oferite de casele de discuri.

Rival al marilor diseuri -Cristian Vasile, Jean Moscopol, Titi Botez-, Zavaidoc a reuşit, mai ales prin repertoriul popular şi stilul unic de interpretare (maniera de rostire a cuvintelor, chiuituri spontane), să devină un cântăreţ singular. Lansat de piaţa muzicală a Bucureştiului interbelic, ajunge, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, să fie dus cu maşina militară blindată la Odessa, pentru a cânta în faţa mareşalului Ion Antonescu.

Tot din Brăila, dar mai sobru şi mai serios, Jean Moscopol a cântat alături de Edith Piaf şi a înregistrat în cariera sa peste 300 de discuri. Arta cinematografică nu i-a rămas străină, el jucând în filme regizate de Jean Mihail („Aur” 1931) şi Jean Georgescu („O noapte furtunoasă” 1942). Moscopol a fost considerat de către muzicologi primul în ierarhia celor trei vedete ale localurilor Capitalei de altădată, alături de Cristian Vasile şi de Zavaidoc. Numele Jean Moscopol a rămas legat de câteva dintre şlagărele de neuitat, precum „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „Rumba geloziei”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă”.

În mahalaua “Scaune”, pe străzile “Camaiata” şi “Sfinţilor”, erau cinci cafenele lăutăreşti; una dintre ele era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului “La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada “Covaci” se mai găseau.

Grigoraş, unul dintre fii lui Dinicu, avea câţiva ani când apucase vioara prăfuită cu două “maţe” de pe dulapul din sufragerie, ca să cânte, iar mama sa triumfase de bucurie. Fusese a bunicului său Dimitrie, pe care I.L. Caragiale îI poreclise “țigan de mătase”, că avea maniere şi stare.

Supranumit „regele lăutarilor”, Grigoraş Dinicu s-a bucurat de o faimă mondială. A trezit admiraţia unor muzicieni celebri, precum Pablo Casals, George Enescu, Gaspar Cassado, Jascha Heifetz, Yehudi Menuhin.

Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit “prinţul lăutarilor”. După ce l-a ascultat, “prinţul” ar fi spus: “Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. Și de atunci i s-a spus “Regele lăutarilor”. Muzicianul Lascha Heifetz i-a cerut să prelucreze o piesă de concert, iar Dinicu a compus “Hora Staccato”. De atunci, faima sa a devenit mondială.

În 1939, împreună cu Fănică Luca şi Maria Tănase pleacă la New York, ca să cânte la pavilionul românesc de la Expoziţia Mondială. Doamna Vanderbilt avea 70 de ani, când i-a invitat să-i cânte un sfert de ceas de muzică lăutărească, la o serată, oferindu-le câteva mii de dolari. Patru luni au cântat împreună la restaurantul românesc a lui Jean Filipescu, de acolo, unde și-au rezervat mese ca să-i asculte muzica: Grace Moore, Marlene Dietrich, Errol Flynn, Miriam Hopkins, Alice Fay, Mickey Roomy.

Nicușor Predescu S-a născut la data de 12 aprilie 1919 într-o familie de lăutari vestiți în zonă, tatăl său Nicolae Predescu fiind violonist și șef de orchestră. Primește de timpuriu îndrumarea în studiul viorii din partea tatălui, fiind apoi preluat și de fratele mai mare, Victor Predescu.

Studiile muzicale le face la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București sub îndrumarea violonistului George Enacovici.

În 1935, fiind atras de compoziție, debutează cu două piese de muzică ușoară: „Dragoste, ce ai cu mine?” și „Ai distrus inima mea”.

În perioada 1935-1945, după cântă în diverse restaurante din București, precum „Neptun”, își alătură o serie de cântăreți în cunoscuți, între care Gică Petrescu și Rodica Bujor, și lansează câteva șlagăre de mare succes ca tangoul „Ne despărțim” și cântecul în stil popular „Niculae, iar te-ai îmbătat”.

După cel de-Al Doilea Război Mondial revine la muzica clasică, ocupând postul de concertmaestru al Orchestrei de Studio Radio. Urmează în perioada interbelică o etapă de peregrinări prin nenumărate localități, cum ar fi: Corabia, Craiova sau Ploiești, precum și prin diferite restaurante din București („Athénée Palace”, „Lido”, „Boulevard” și „Cercul Militar”) sau din Craiova („Minerva”).

În anii ’50-’60 colaborează și înregistrează des cu artistele Maria Tănase și Ioana Radu.

Fără a renunța la pasiunea pentru muzica ușoară, Predescu îndeplinește mai multe angajamente pasagere la marile restaurante între care „Cina”. Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) îl trimite la Berlin (1961-1964) și apoi la Stuttgart (1969-1970). Datorită solicitărilor la turnee peste hotare cu „Ciocârlia” și „Rapsodia română”, ia decizia de întrerupere, la cerere, a colaborării cu Radiodifuziunea Română.

În 1967 participă la spectacolul de revistă din Israel cu N. Stroe și un grup de soliști de frunte din România, între care: Marica Munteanu, Angela Moldovan, Vasile Tomazian, Bimbo Mărculescu, Gică Petrescu sau Dan Spătaru. În cadrul revistei „Allo, aici e Stroe”, încheie prima parte a spectacolului cu momentul „Pe strune de vioară”, interpretând „Koll Nidrei”, „Mein Steitola Beltz” și „Ciocârlia”.


Născut la data de 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru (acesta e numele său de artist; altfel decât s-ar putea crede, Fărâmiță este numele său de familie și Lambru este prenumele) învață să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță. Având un auz foarte bun, reține repede repertoriul uzual lăutăresc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.

În 1949 debutează în cadrul unei formații militare când își satisface stagiul militar la București.

Din 1953 devine colaboratorul Mariei Tănase. După moartea acesteia (1963), acesta cunoaște o vertiginoasă carieră de virtuoz al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 trece la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”. În 1967, ca actor, joacă în musicalul Groapa în rolul cântărețului Zavaidoc.

În 1962 înregistrează primele sale materiale la casa de discuri Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.

Între 1963-1970 este dirijor, solist-vocal și instrumentist al formației de muzică populară la Teatrul regional „Ion Vasilescu” din București.

A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, face noi înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară Radio, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.


Nelu Ploieșteanu, pe numele său adevărat Ion Dumitrache, un maestru al muzicii lăutăreşti și de petrecere din România, s-a născut 16 decembrie 1950 în Comuna Ciorani, județul Prahova.

La doar şase ani canta la acordeon, ca ulterior sa se “joace” si pe clapele pianului. In 1978 întreprinde primul sau turneu in afara tarii, in Franţa, după care va bate aproape întreaga Europa (Germania va fi insa locul unde a cantat si revenit de cele mai multe ori).

Intre 1990-1998 a fost vedeta artistica a celebrului restaurant “Şarpele roşu” din Bucureşti, unde i-a cunoscut si ulterior a avut o colaborare cu regretaţii mari artişti Stefan Iordache si Gheorghe Dinică, făcând cu aceştia cupluri muzicale de un parfum deosebit.

A scos pana in prezent 18 albume, cu interpretări memorabile ale celor mai cunoscute melodii lăutăreşti si de petrecere intrate in patrimoniul naţional de gen.

Surse: Mihail Gr. Poslușnicu – Istoria musicei la români – Editura Cartea Românească – 1928), Alex F. Mihail – articolul “Lăutarii noștri” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 8 aprilie 1934, Viorel Cosma (muzicolog, profesor, critic muzical) / “Lăutarii de ieri şi de azi”, Monica Andrei, Ziarul Metropolis, „Grigoraş Dinicu, ultimul lăutar al Bucureştiului de odinioară, Wikipedia.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.