Hai la Moși!

Pâlcuri-pâlcuri de cucoane,
De boieri, de negustori,
Militari, navigatori,
Mitocani și cerșetori,
Azi, din zori, de dimineață,
De când cântă ăi cocoși,
Și într’una pân’ diseară
Se tot cară ‘n târg, la Moși!

Îmbulzeala este mare,
Zgomotul asurzitor:
Toată lumea țipă, urlă,
E ceva îngrozitor!
Tobe trâmbițe răsună,
Și flașnete, și buhai,
Piculine și cimpoaie,
Fac din Moși un iad, un rai…

Unii cântă, alții joacă
Unii mâncă, alții beau
Unii, cam candrii se ceartă
Și de păr apoi se iau…
Unul țipă: – Portofelul
Un pungaș mi l-a furat,
Altul strigă: – Bătătura
Că nu-ș cine l-a călcat!

Ca și valurile mării,
Uite astăzi, astăzi joi,
Lumea umblă’ncoa și’ncolo
Că azi Moșii sunt în toi
Și petrece cu plăcere
Ca la Moși și ca la noi
Dar. De-o da cumva vreo ploaie
Să mai vezi ce tărăboi!

Cel mai vechi drum comercial al Bucureştilor, Calea Moşilor de astăzi, Podul Târgului din Afară de ieri, lega cele două târguri – Târgul Dinlăuntru (din preajma Curţii Domneşti) şi Târgul de Sus (din preajma bisericii Zlătari), de Ţara Moldovei şi portul Brăilei.

Târgul de Afară se structurase în preajma bisericii Oborul Vechi, târgul fiind menţionat şi în cronica domnitorului Constantin Brâncoveanu de la 1693, ca loc de execuţie a boierului Staicu, care umblase după domnie.

Constantin C. Giurescu arată în “Istoria Bucureştilor” că (…) tradiţia bucureşteană care pune întemeierea Târgului Moşilor în legătură cu Matei Basarab, şi anume în legătură cu pomenirea celor căzuţi în lupta cu Radu Iliaş, (desfăşurată în afara oraşului, la nord de Balta Fundeni – n.a.) are un fond de adevăr, atunci, tot în vremea acestui voievod, trebuie să admitem şi începutul unui al treilea târg «Târgul de Afară», care s-a ţinut mai întâi în preajma actualei biserici Oborul Vechi, mutându-se apoi, după ce oraşul s-a întins, pe locul cuprins între sfârşitul Căii Moşilor şI Halele Obor.”

Aşadar, denumirea avea să i se tragă de la Târgul Moşilor, organizat în preajma Rusaliilor, cel dintâi fiind organizat pentru pomenirea acestor strămoşi (moşi). Peste ani, mai bine zis prin 1825, Calea Moşilor avea să fie cea dintâi stradă pietruită a Bucureştilor iar prin 1906 era cea mai lungă stradă, având 2830 de metri. Tot pe Calea Moşilor (Podul Târgului de Afară) erau purtaţi în lanţuri, cei care erau duşi la locul de spânzurătoare, din Târgul Moşilor. Osândiţii le cereau iertare tuturor celor care le ieşeau în cale, aceştia, la rândul lor, răspunzându-le: “Iertat să fii!”, în timp ce femeile le ieşeau în cale cu cofe cu vin, îmbiindu-i să bea, să nu mai simtă ştreangul.

Podul Târgului din Afară era unul dintre cele mai populare ale Bucureştiului, în special în zilele de Obor, și mai cu seamă când veneau domnitorul și boierii cu alai mare. Ei aveau obiceiul să se ducă fie la chioşcul domnesc de la Moşi, fie la mănăstirea Ghiculeștilor, la Pantelimon. Drumul, de o importanță deosebită în acea vreme pentru mulţimea care se aduna aici, era acoperit cu bârne lungi din lemn pentru a nu se umple cu balţi, care făceau imposibilă circulația carelor.

Podul Târgului de Afara aduna lumea buna și rea a Bucureștiului, oameni cu treabă sau doar gură cască, atât bogătani, cât și săraci, cârciumile din zonă umplându-se ochi de cheflii.

În pus, fiind un loc atât de populat, aici se dădeau ştirile importante pentru obşte, aici erau aduşi cei certaţi cu legea, iar la capătul podului erau spânzuraţi condamnaţii la moarte.

Deși la început Moşii erau o sărbătoare dedicată pomenii morţilor, în timp i-a luat locul Târgului din Afara, fără să-i schimbe însă și obiceiurile. Au continuat să vină la târg fel de fel de oameni cu mărfuri și vite, cu mobile și acareturi, cu oale și străchini sau cu coșuri de răchită. Nici chiar obiceiul de a-i executa aic pe condamnaţii la moarte nu a trecut, ci chiar zilele pentru execuţii erau alese din cele mai aglomerate.

La venirea lui Grigore Ghica, acest obicei a fost abolit, în timp ce comerţul a fost impulsionat prin stabilirea zilei de Joia Moşilor. Atunci domnitorul și întregul alai erau prezenţi pe pod, joia devenind ziua oficială de inaugurare a târgului în fiecare an. Aceasta tradiţie a continuat și în timpul regalităţi, regele alături de miniştri venind aici în aceasta zi solemnă.

Moşii, cum îi spuneau mai scurt bucureştenii, şi-au continuat existenta și la începutul secolului al XX-lea. Târgul era deschis anual, în a doua parte a lunii mai și ţinea oficial o lună, dar, în realitate, rămânea deschis o perioadă mult mai lunga.

În zilele de vară bucureştenii se duceau la târg, fie singuri, fie cu familia. Te urcai în tramvaiul 16 pe plăcuța căruia stătea scris “La Moşi”, iar acesta te lăsa direct în fața intrării în târg. Încă de la intrare te întâmpinau prăvălii cu turtă dulce și răcoritoare. Apoi urmau roțiile norocului, panoramele, micile ateliere de fotografii, tarabe, magazine cu diverse produse, dar și restaurante.

La târg găseai oale, străchini, jucării, albii, grâu, porumb, ceară, rogojini, lumânări, turtă dulce, limonadă, bragă, haine, încălţăminte, bijuterii, cruci mari din lemn și felurite alte produse, de nici nu îți trecea prin cap. Flăcăii jucau călușul, iar locul nu însemna doar comerţ și distracție ci și prietenii, iubiri sau despărțiri.

Roata norocului era mereu câştigătoare indiferent de numărul la care se oprea, orice participant primea câte-un premiu micuţ: o solniţă, un pahar pentru ţuica, o răzătoare de hrean și alte obiecte mai puțin valoroase. Evident, costul acestora era întotdeauna mai mic decât biletul de participare. În câştig ieşeau și fotografii la minut, căci lumea se îmbulzea pentru o amintire  imortalizată pe plăcile fotografice. Oamenii se distrau și la spectacolele de bâlci cu scamatorii, expoziţii de animale exotice, show-ul făcut de păpuşile Marioara si Vasilache, la Zidul Morţii, la Gâdilici, iar copiii se dădeau în căluşei.

Una dintre atracții se numea „Pavilionul cu pitici”. Pavilion în care soarta a adunat alături de un condor, câteva maimuţe, un urs, doi pitici, un trompetist, o bufniţă, trei columbe şi o puzderie de şoricei albi. Şi încă un pitic: Niculae Fruntaşul, în vârstă de 40 de ani. Un pitic îmbrăcat ţărăneşte, cu o figură foarte serioasă de om bătrân, dar cu un trup de prichindel.

În menajeria barăcii de la Moşi îşi mai ducea veacul Mimi – ursul  bătrân şi ramolit cu părul roşcat – care dădea de 15 ani reprezentaţii. De asemenea Jeni – elefantul blând şi sociabil – care “dansa graţios pe rumegătura de lemn a arenei”. Într-o cuşca expusă în „Pavilionul cu pitici”, două maimuţe îşi trăiau idila, prinzându-se mai mereu în braţe. Atracţie a spectacolului era şi un vultur enorm, ţinut de îngrijitori cu aripile întinse pentru a fi fotografiat de vizitatori. Alţi “parteneri” ai Piticilor de la Moşi: un mânz mic și cu picioarele fragile şi zeci de şoricei albi cu ochii “roşii ca nişte rubine false”.

Într-o  gheretă din vecinătate “se expunea” dansând “în ritmul muzicii care tâşnea veselă dintr-o flasnetă automată Femeia vampir – femeia cu trup de păiangen şi cu cap de femeie. O mare atracţie a Târgului Moşilor din anul 1931 era şi uriaşul Ştefan Goagă – cel cunoscut sub numele de Gogea Mitu – uriașul care avea la doar la 18 ani înălțimea de 2 metri și 42 de centimetri. Un alt fenomen era celebra “Lionela – femeia leu”, o austriacă cu figura foarte simpatică şi surâzătoare, dar care trăia în patru labe.  Avea crupa şi picioarele arcuite, exact ca picioarele unui leu, şi de asemenea avea câte şase, şapte sau opt degete la fiecare din membre, dispuse astfel încât  talpa avea  conformaţia tălpilor de animal .

După atâta osteneala și distracţie, oamenii se înghesuiau in cârciumi, bodeguțe și terase.

În 1924 Târgul Moşilor a fost transformat în expoziţie anuală, iar mai târziu, prin 1935, locul său a fost luat de piaţa Bibescu Voda. Mai târziu a apărut vechea hală, apoi s-a construit una nouă, care găduiește cea mai mare piață țărănească din România și o serie de prăvălii cu produse agro-alimentare, la etaj.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.