„Milionerii” României interbelice

În mod paradoxal, crizele, cum ar fi crahurile bancare ori războaiele, sărăcesc cea mai mare parte din oameni, dar îmbogățesc pe cei care știu să profite de ele. Astfel, dacă pe timp de pace, unii fac averi colosale prin muncă și inventivitate, pe timp de criză, alții apar doar la momentul potrivit pentru a profita de slăbiciunile societății.

Mulți dintre îmbogățiții României de ieri și de azi au fost beneficiarii unor contracte cu statul, care este cel mai bun platnic pe timp de criză, speculând din plin nevoia statului de a procura resurse pentru redresare.

În România interbelică, regele Carol al II-lea își făcuse un obicei din a ordona încheierea unor contracte cu dedicație cu oameni de afaceri fideli Curții Regale. Aristide Blank, Jean Mihail și Nicola Prodanof au făcut parte din elita milionarilor interbelici. Chiar dacă și-au desfăşurat activităţile în domenii diferite, aveau, totuși, câteva lucruri în comun.

Despre Aristide Blank, la origine evreu, se spunea că era un „poet rătăcit în lumea afacerilor”. S-a născut în anul 1883 și a studiat Dreptul și Științele Economice. Tatăl său, Mauriciu Blank, a fost unul dintre întemeietorii băncii Marmorosch Blank, a cărei clădire există și astăzi pe Strada Doamnei din București.

Dan Falcan, istoric, pentru digi24: „Banca Marmorosch Blank a luat ființă în 1848. Era o perioadă de renaștere națională, imediat după revoluția din 1848 și un bancher evreu, Iacob Marmorosch a înființat această bancă la care ulterior l-a luat asociat pe tânărul Mauriciu Blank, care când a devenit asociat avea sub 18 ani și practic să zicem, după 1870 când bătrânul Marmorosch s-a retras la Viena, unde a și murit, Mauriciu Blank a fost nu doar președintele Consiliului de Administrație, dar să zicem așa, factotumul în această bancă celebră Marmorosch Blank.

În 1914, Aristide, fiul său promițător, a preluat afacerile bancare. Moștenitorul familiei Blank avea o personalitate foarte complexă, era un tip extraordinar de inteligent și de abil. Constantin Argetoianu, fost prim-ministru în perioada 28 septembrie – 23 noiembrie 1939, chiar spune la un moment dat că Blank, cu această bancă relativ mică în ansamblul băncilor europene, voia practic să răstoarne întreaga lume.

Sub conducerea lui Aristide Blank, în anul 1923, banca Marmorosch Blank atingea apogeul. Avea 25 de sucursale în țară și patru în străinătate. A devenit cea mai puternică instituție financiară din România. Iar relațiile de prietenie ale directorului bancar cu regele Carol al II-lea nu au făcut decât să-i ușureze drumul către succes.

Din 1930 până în 1932 Blank a fost principalul consilier și sfetnic al lui Carol al II-lea, cei doi se potrivea perfect având gânduri de mărire: unul voia să ajungă dictator, celălalt voia să ajungă stăpânul sistemului bancar din România și eventual, din Europa. Însă, în plină visare de mărire, marea criza economică a închis în anul 1931 porțile celei mai puternice bănci din România.

Regele Carol al II-lea s-a zbătut extrem de mult pentru a-și salva prietenul, obligându-se să convingă câțiva bancheri de la Londra să investească în banca românească. N-a reușit, iar valul roșu comunist la găsit pe Blank implicat în tratativele economice pe care regimul comunist de la București le-a dus cu Anglia, cu Franța, în anii 45-46-47, dar ulterior a fost arestat în 1952 și până la urmă, condamnat la 20 de ani de temniță grea. Intervențiile din Occident i-au determinat pe comuniști să-l elibereze și să-l lase să plece din țară. S-a stabilit la Paris, unde s-a și stins din viață la vârsta de 77 de ani.


Despre Jean Mihail, macedonean la origini, se spune că era cel mai bogat român din perioada interbelică. Familia sa deținea peste 100.000 de hectare de teren în toată România. Se spune că, la un moment dat, a fost întrebat ce meserie are. A răspuns nervos: „Sunt milioner!”

Istoricul Dan Falcan: „Era atât de bogat încât în anii crizei economice din 1929-1933 a garantat pentru statul român împrumutul făcut în Franța. Deci el persoană particulară, singur, a garantat statul român, spunând că, dacă nu e în stare statul român să plătească, se angajează el să plătească suma respectivă.

Jean Mihail s-a născut la Craiova , la 3 octombrie 1875. A fost fiul lui Constantin (Dinu) Mihail, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din zona Olteniei. Și asta după ce l-a moștenit pe tatăl său, Nicolae, unul dintre cei mai cunoscuți cămătari din Craiova, de la jumătatea anilor 1800.

După moartea lui Nicolae, Dinu Mihail a reușit să administreze averea primită de la tatăl său și să achite toate ipotecile și datoriile de la Creditul Agricol. Așa a devenit unul dintre principalii latifundiari din România, cu moșii în Dolj, Gorj, Mehedinți, Romanați, Teleorman și Ilfov.

Dinu Mihail a murit în 1909 și a fost moștenit ce cei doi băieți, Jean și Nicolae. Băiatul cel mare, Nicolae a trăit mai mult în Franța, unde și-a irosit mare parte din avere și unde a murit în 1918. Asta a făcut ca întreaga avere să îi revină lui Jean.

Familia Mihail era considerată una dintre cele mai influente din România din perioada premergătoare Primului Război Mondial, dar și după acesta.

Și cum provenea dintr-o familie bună, Jean Mihail a absolvit dreptul la Paris, unde și-a luat și doctoratul. El nu s-a căsătorit niciodată și a trăit în Craiova, dar călătorea des la Paris și la Viena. În 1911, Jean Mihail ajungea deputat din partea Partidului Conservator, iar în 1915 a fost ales deputat, pe listele liberalilor de această dată.

Chiar dacă era un personaj discret, Jean Mihai era destul de vizibil, mai ales în ochii elitelor țării, cum ar fi chiar familia regală. La începutul anilor 1920, averea lui Jean Mihail era estimată la nouă tone aur.

Jean Mihail și-a sporit averea după ce a mai moștenit două mătuși, Elena Dumba și Maria Coloni. De la Elena Dumba a moștenit moșia de circa 2.000 de hectare și conacul de la Deveselu. De la Maria Coloni a intrat în posesia unei importante colecții de artă, dar și casa pe care aceasta o deținea în Craiova.

Familia Mihail deținea mai multe reședințe în țară. Avea o vilă pe Calea Victoriei, în Capitală, o casă la Florești, în Prahova, iar în 1909 a inaugurat palatul din Craiova, a cărui construcție a fost începută de tatăl său la 1900. Construcția palatului a durat șapte ani, timp în care Dinu Mihail, tatăl lui Jean, s-a îmbolnăvit și a murit în 1908. Chiar dacă lucrările palatului s-au încheiat în 1907, acesta a devenit funcțional din 1909.

Potrivit istoricilor, Jean Mihai utiliza doar o cameră a palatului. Imobilul a devenit util abia în momentul în care a fost utilizat de familia regală. În 1913, în timpul celui de-al Doilea Război balcanic, la palat a locuit, pentru o scurtă perioadă de timp, Regele Carol I. Și Regele Ferdinand a locuit o perioadă în palatul Mihail, în timpul unei vizite la Craiova, în 1915. În perioada Primului Război Mondial, palatul Jean Mihail a găzduit Comandamentul German pentru Oltenia.

Olteanul Jean Mihail nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași. Jean Mihail a murit în 1936. El și-a lăsat, prin testament, bunurile statului român și a înființat o fundație care îi poartă numele pentru a administra toată averea sa. Scopul era ca pământurile pe care le deținea să fie vândute țăranilor, la prețuri accesibile, iar banii să fie folosiți în scopuri caritabile, în special pentru construcția de școli, cămine culturale și biblioteci sătești.

După moartea lui Jean Mihail, palatul din Craiova a fost închis și utilizat de statul român. În 1939, după intrarea Germaniei în Polonia, în palatul Mihail a fost găzduit șeful Cartierului General al armatei poloneze în lunile septembrie și octombrie, ca în noiembrie și decembrie, aici să fie primit președintele Poloniei, însoțit de familia sa.

Din 1954 palatul Jean Mihail a devenit Muzeul de Artă al Craiovei, unde se regăsesc tablouri din şcolile olandeză, flamandă, italiană şi franceză (în general lucrări din secolul al XVII-lea), pictură de Theodor Aman şi lucrări de grafică şi artă decorativă românească şi străină.



La începutul secolului trecut, Nicola Prodanof punea bazele uneia dintre cele mai mari industrii din România interbelică: cea de încălțăminte. Familia Prodanof era de origine bulgară și provenea din Tulcea. Nicola fusese ucenic, mai apoi cizmar până și-a deschis propriul atelier, apoi, fiind un om destoinic, a reușit să pună pe picioare două făbricuțe de încălțăminte, la 1889 la Tulcea, pentru ca apoi să transfere producția la București în 1913: Tăbăcăria Națională și Pionierul. La naționalizare, Nicola Prodanof a reușit să plece cu soția sa în Elveția, acolo unde a și murit. Familia rămasă în România a fost evacuată din case și întemnițată.

Fabricile de încălțăminte au funcționat însă și sub regimul comunist. Contractul cu Adidas, semnat în anii ’80, le-a transformat în cel mai mare exportator de încălţăminte de sport al României. Înainte de 1989, 8.000 de oameni lucrau la “Pionierul”.


Născut la Huşi, în decembrie 1884, Nicolae Malaxa era fiul unui aromân cu origini greceşti şi al fiicei unui dregător local. Pasionat de tehnică şi cu ajutorul familiei, Malaxa urmează cursurile Politehnicii din Karlsruhe (Germania), studii care-l vor ajuta mai târziu în afacerile sale.

În 1921, la marginea Bucureştiului înfiinţează un atelier de reparaţii material rulant, unde erau reparate locomotive şi vagoane. Pentru că afacerea sa era explozivă, în 1923 începe construcţia unei fabrici mari, un proiect greenfield în termenii de astăzi, înfiinţând Uzinele Faur. Conectat la lumea politică, Malaxa devine unul dintre beneficiarii principali ai decretelor guvernamentale prin care se dorea sprijinirea industriei româneşti şi, în 1927, primeşte o comandă cu plata în avans pentru construcţia primelor locomotive româneşti. Trebuie spus că Uzinele Malaxa erau printre cele mai moderne din Europa, o realizare deosebită, având în vedere că industria grea era inexistentă într-o Românie care a păşit în perioada contemporană ca o ţară eminamente agrară.

La un an după semnarea contractului cu Căile Ferate, de pe porţile uzinei ieşea prima locomotivă Malaxa, 100% românească. Remarcabile la Malaxa erau rapiditatea şi uşurinţa cu care adopta inovaţiile într-una dintre cele mai moderne industrii ale vremii. În 1931, a produs primul automotor cu motor Diesel, iar în 1935 producţia anuală a Uzinelor Malaxa a atins un record de 93 de locomotive. Între timp, afacerile lui Nicolae Malaxa s-au extins şi în alte domenii, înfiinţând fabrica de ţevi de oţel fără sudură, actuala Republica, iar din grupul său industrial au ajuns să facă parte Uzinele Tohani Zărneşti sau Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi. De asemenea, industriaşul avea pachete de acţiuni importante la Astra Arad, Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa, IOR Bucureşti sau Unio Satu Mare.

Afacerile lui Malaxa au supravieţuit instaurării regimului Antonescu, care i-a pus sechestru pe fabrici, însă nu şi comuniştilor. Cu toate că iniţial a avut o relaţie bună cu noul regim, în 1948 i-au fost naţionalizate toate companiile şi tot în acelaşi an a emigrat în SUA, unde îşi transferase deja o bună parte a averii. Industriaşul român a murit în 1965 în New Jersey, fără a reuşi să repete şi în America succesul fulminant din România.

Deseori, chiar şi atunci când era la apogeul puterii sale, Malaxa a fost contestat pentru metodele neortodoxe de a-şi finanţa companiile. La un moment dat, 96% din producţia fabricilor sale era achiziţionată de către statul român, de obicei cu plata în avans. A fost un apropiat al partidelor politice, finanţând pe toată lumea, inclusiv Garda de Fier sau Partidul Comunist. De notorietate sunt şi relaţiile sale cu regele Carol al II-lea şi cu camarila regală, relaţii despre care se presupune că l-au ajutat în afaceri.

Celebre sunt şi valizele cu bani pe care le oferea sub formă de donaţii regelui. De cealaltă parte, contribuţia miliardarului la modernizarea ţării este incontestabilă. Pe lângă inovaţiile tehnologice adoptate în fabricile sale – în 1945 a reuşit să producă primul automobil românesc, de exemplu – Malaxa a fost şi un filantrop, un susţinător al cercetării ştiinţifice şi al artelor. Averea sa nu a fost niciodată cuantificată, însă ca să vă faceţi o idee, statul român a dat sau urmează să dea urmaşilor săi despăgubiri de peste 300 milioane de dolari pentru proprietăţile confiscate de comunişti. Iar aici nu intră banii pe care a apucat să-i transfere în străinătate înainte de emigrare sau proprietăţile nerevendicate (sursa: capital.ro).


Născut la Galați în anul 1888 în familia unui industriaș evreu, Max Auschnitt a absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale și de Export din Viena, a fost președinte al Asociației generale de Industrie din Banat, vicepreședinte Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

Max Auschnitt a condus Uzinele și Domeniile de Fier din Reșița (U.D.R.) cu succes, aceasta având cel mai mare capital social din România (1 miliard lei), cea mai mare cifră de afaceri, cei mai mulți angajați – 16.669 în anul 1938, respectiv, 22.892 în 1948. Împreună cu fratele său, Edgar, deținea grupul Titan-Nădlac-Călan, care avea în componenţă, pe lângă laminorul gălăţean, uzinele de la Oţelu Roşu, Nădlac şi Călan. În acelaşi timp, a făcut parte din conducerea a numeroase firme străine şi româneşti (printre care Societatea Română de Telefoane şi Banca Chrissoveloni), dar și companii de la Viena sau Monaco

În decembrie 1934 s-a convertit la religia creștină catolică și s-a căsătorit cu o româncă, Livia Pordea. În anul 1939 a căzut în disgrația regelui Carol al II-lea, cu care era partener de croaziere și partide de poker, în favoarea rivalului său, Nicolae Malaxa. A fost arestat și dat în judecată și condamnat la 6 ani închisoare. Întreprinderile sale au fost „românizate” în ultima perioadă a Dictaturii regale și în timpul dictaturii antonesciene. În 1942 a fost eliberat din închisoare.

În urma comutării sentinței la muncă în serviciul societății, Auschnitt a reușit să rămână la fostele sale întreprinderi. După căderea regimului antonescian procesul său a fost rejudecat și a fost achitat în toamna anului 1944. Văzând pericolul instalării regimului comunist a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a decedat în 1959. Toate proprietățile sale au fost confiscate de guvernul comunist în 1948 (sursa: viata-liberă).

2 Comments

  1. Naiman Olga

    Ft interesant,multumim!

    Reply
    1. admin (Post author)

      Multumesc pentru aprecieri!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.