Hanuri cunoscute ale României

Hanul lui Bentoiu de la Făcăeni
Aurelian Bentoiu, proprietarul hanului şi conacului ridicate în Făcăeni a fost un ilustru avocat ialomiţean, care s-a afirmat în perioada interbelică. În 1937, în localitatea natală, el dă ordin să se construiască o clădire impunătoare care să fie atât casă de locuit, cât şi loc de petrecere şi relaxare pe malul Dunării.

Imobilul, care era atât han cât şi conac, a fost realizat în stil neo-românesc şi era prevăzut cu cu parter, etaj, pridvoare deschise susţinute de coloane şi foişor cu stâlpi de lemn cioplit. Lucrarea a fost realizată de un celebru meşter zidar din Bărăganul interbelic, Tănase Teodorovici.

Hanul şi conacul lui Aurelian Bentoiu, construite la Făcăeni au reprezentat un punct de reper pentru protipendada interbelică care s-a aventurat prin aceste meleaguri. Astăzi, clădirea zace în ruină uitată de toată lumea. Aurelian Bentoiu, proprietarul hanului şi conacului ridicate în Făcăeni a fost un ilustru avocat ialomiţean, care s-a afirmat în perioada interbelică.

În trecut, aici se organizau o sumedenie de petreceri în stil avangardist, hanul fiind un adevărat loc de pelerinaj pentru protipendada interbelică. Având în vedere statutul social al lui Aurelian Bentoiu, la conacul său veneau iluştri academicieni, doctori şi avocaţi celebrii care se bucurau de aerul curat şi frumuseţea peisajului oferit de Dunăre.

Declinul hanului începe încă din anul 1950, când proprietatea cade în mâinile comuniştilor care o naţionalizează. Proprietarul Aurelian Bentoiu are de asemenea de suferit din cauza regimului. Este prins şi condamnat fiind considerat chiabur, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea comunistă de la Jilava.

Astăzi, conacul este abandonat şi uitat de toată lumea. Deşi a fost inclus pe lista monumentelor istorice, clădirea se află într-o avansată stare de degradare. Strălucirea de altă dată nu se mai regăseşte, din imobilul impunător rămânând doar pereţii scorojiţi, geamurile şi uşile sparte, precum şi un acoperiş ce stă să cadă.


Hanul Domnesc din Suceava
Hanul Domnesc din Suceava este cea mai veche clădire din oraş. Aceasta a fost ridicată la mijlocul secolului XVII şi a rămas în picioare până în ziua de astăzi, chiar dacă Bucovina a trecut prin mai multe regimuri, printre care cel habsburgic şi cel comunist.

Clădirea, atestată documentar în anul 1627, a fost casa lui Miron Barnovschi, domnitorul Moldovei, care a donat-o Mitropoliei Sucevei pentru a fi transformată în han, iar veniturile obținute să fie folosite pentru “luminatul la sfintele moaște”. Construcția a fost consemnată în registrul delimitării proprietăţilor din anul 1786, ca locuinţă pentru membrii familiei imperiale când veneau la vânătoare.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea clădirea a fost cumpărată de către baronul Kapri, iar la 1856 figura în planul oraşului Suceava sub denumirea Hanul Domnesc, pe strada Kaprigasse.

După 1918, Hanul Domnesc devine proprietate particulară, iar în anul 1962 este trecut în proprietatea statului în vederea restaurării şi încadrării lui în urbanistica oraşului Suceava.

Restaurarea clădirii s-a făcut între 1962-1966 de la nivelul pivniţei până la acoperiş, urmărindu-se reconstituirea elementelor de arhitectură medievală moldovenească. În anul 1968 a fost deschisă prima expoziţie permanentă de etnografie structurată pe categorii etnografice, iar în anul 1982, expoziţia permanentă a fost reorganizată după alte criterii muzeografice şi anume prezentarea celor şase zone etnografice ale judeţului Suceava (Fălticeni, Humor, Dorna, Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Suceava), parte din ele păstrate și astăzi la etajul clădirii. Aceste zone se delimitează prin particularităţile decorative ale compoziţiilor şi preferinţelor cromatice, regăsite pe costume şi ţesături, prin ocupaţiile şi meşteşugurile tradiţionale sau prin obiceiurile specifice.

Reorganizarea parterului, finalizată în 2003 reconstituie un han din perioada secolelor XVIII-XIX, care găzduia oaspeţi de seamă, dregători, negustori, ce străbăteau drumurile comerciale şi se opreau în târgul Sucevei.


Hanul vechi din Pâncota
Hanul vechi din Pâncota a fost ridicat la sfârşitul secolului XVIII, din ordinul reginei Maria Terezia. A funcţionat ca şi închisoare domenială, apoi staţie de postalion, han şi poştă.

Clădirea îndeplinea iniţial două funcţii: o parte din ea, inclusiv subsolul, era destinată închisorii domeniale, de unde şi denumirea locală de ,,Închisoarea Zarandului”, restul încăperilor au fost destinate în timp administraţiei fiscale, aici adunându-se dijmele.

Hanul vechi de poştă din Pâncota este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Crişana. Clădirea se află pe lista monumentelor istorice sub codul LMI: Ar-II-m-B-00640.

În anul 2013 clădirea a fost reabilitată integral și a devenit sediul primăriei orașului Pîncota.

Lucrările de restaurare au vizat consolidarea întregului edificiu, refacerea acoperişului şi a planşeelor de la etaj. Cu acest prilej s-a scos la iveală un tunel subteran bine consolidat cu zidărie de cărămidă arsă, ce făcea legătura între ,,Închisoarea Zarandului” pe sub actuala stradă Tudor Vladimirescu şi clădirea de vis-a-vis, unde se pare că locuiau oficialităţile care se ocupau de administrarea şi paza închisorii.

Cele 92 de încăperi au adăpostit până nu demult câteva secţii de producţie ale Cooperaţiei meşteşugăreşti, depozite de mărfuri, cramă de vinuri.


Hanul lui Matia Corvin
Unul dintre cele mai cunoscute hanuri din Cluj-Napoca este cel în care s-a născut la 23 februarie 1443 Matia Corvin, unul dintre cei mai importanţi regi ai Ungariei. Suveranul a decis scutirea de impozite a clădirii care a găzduit-o pe mama sa când i-a dat naştere, situaţie care s-a păstrat până astăzi.

Totuși, părerile istoricilor sunt împărțite în privința casei în care s-a născut Matia Corvin, la 23 februarie 1440, dar toți sunt de acord că în respectivul imobil a văzut lumina zilei viitorul mare rege al Ungariei. Unii istorici susțin că respectiva casă ar fi fost han în momentul nașterii lui Matia Corvin — din tată român, Iancu de Hunedoara, și mamă unguroaică, Elisabeta Szilagyi — însă istoricul Lucian Nastasă Kovacs susține că soția unui principe nu trăgea pe la hanuri în acele vremuri.

Casa care se presupune că era han, se afla în proprietatea unui neamț, Ștefan Kolb, un aristocrat urban. La vremea aceea, Clujul era un oraș german, maghiarii fiind minoritari. Casa lui Kolb era impresionantă pentru epoca respectivă. Totuși, mult mai târziu s-a transformat în han.

Ceea ce a condus la teoria că viitorul rege s-a născut într-un han, într-o localitate străină de domeniul și castelul Hunedoarei, primite în dar de tatăl său în 1409 de la Sigismund de Luxemburg, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii, este că la vremea aceea domniile erau itinerante. Regele nu stătea în același loc mai mult de două-trei luni, se muta de colo-colo urmat de suită, la Alba Iulia spre exemplu.

Se știe însă că, la 1887, clădirea, care devenise, între timp închisoare, s-a transformat în spital. Cert este că încă din secolul al XVI-lea mulți vizitatori ai Clujului cereau să vadă această clădire, care devenise principalul punct de atracție al orașului. A fost și o placă memorială pusă încă din secolul 17-18, care povestește o parte din istoria clădirii și identifică locul de naștere al regelui Matia Corvin.

Conform istoricilor, Matia Corvin a fost mândru de faptul că s-a născut la Cluj, deși n-a locuit în oraș decât câteva săptămâni, la naștere, până când a putut fi dus pe domeniile familiei din zona actuală a Sălajului. Până să devină rege al Ungariei, el a revenit la Cluj mult mai târziu după naștere, de câteva ori. Documentele istorice existente arată că Matia Corvin a revenit la Cluj în 1467, 1468 și 1471.

Matia Corvin a condus Regatul Ungariei de la vârsta de 15 ani și a murit în 1490.


Hanul Mare din Băleni
Prima atestare istorică documentară a Hanului Mare din Băleni este din anul 1680. Hanul este situat pe drumul ce leagă Bucureştiul de Târgovişte, drumul târgoveţilor de altă dată. Deși nu i se cunoaște cu exactitate anul construcţiei, hanul pare a fi mai vechi decât Curtea Boierească. Aflat lângă fostul drum al Târgoviştei, se presupune că acest han ar fi fost prima Curte Boierească şi, numai după ce s-a construit Curtea, a devenit han propriu-zis, scrie Adriana Cuciureanu, cercetător ştiinţific dr. la Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, într-o lucrare.

Vechea moşie Băleni cuprindea satul Băcani şi cătunul Pleaşa, menţionate în documente, dar şi în harta austriacă din 1790. Satul Băcani are o atestare documentară comparabilă cu cea a satului de vatră Băleni, însă, după anul 1810, nu mai avem nici un document care să îi ateste existenţa.

Într-un alt document datat la 18 aprilie 1619, Badea postelnicul, nepotul lui Udrea banul, a vândut 140 de stânjeni de moşie vărului său, Ivaşco Băleanu vornicul, mărindu-şi, în acest fel, drepturile asupra moşiei (documentul din 10 noiembrie 1631).

Fiul lui Ivaşco, Gheorghe Băleanu, va adăuga proprietăţii sale părţile din moşia lui Hrizea mare logofăt (1626), dar şi ale lui Vasile postelnic din Brăteşti, socrul său. Acesta, avusese pe moşia sa 24 de rumâni, fapt ce dovedeşte că satul era destul de populat în secolul al XVII-lea.

La 1655, un alt stăpân în sat era Mihail logofătul, care avea bucăţi mai mici de moşie, cumpărate împreună cu socrul său, Radu Potlogeanu din Băleni. Aceste părţi cumpărate proveneau de la diverşi locuitori, fapt ce ne determină să afirmăm că, la jumătatea secolului al XVII-lea, la Băleni încă mai erau moşneni stăpâni de ocine.

Aflat lângă fostul drum al Târgoviştei, se presupune că Hanul familiei Băleanu ar fi fost prima Curte Boierească şi, numai după ce s-a construit Curtea, a devenit han propriu-zis, este de părere Adriana Cuciureanu, cercetător ştiinţific dr. la Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, într-o lucrare.

În Curtea Hanului se putea pătrunde din uliţa Bisericii printr-o poartă groasă din lemn şi stejar ferecată, atât zidurile, cât şi poarta, asigurând securitatea carelor cu mărfuri ale negustorilor străini cu popasul la han fiind în trecere spre Bucureşti sau alte puncte comerciale din Ţara Românească.


Hanul mare al Devei
Hanul mare al Devei a fost cel mai cunoscut han din istoria Hunedoarei. Aici a înoptat Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre exil. Hanul a ars de mai multe ori de-alungul istoriei sale, a fost transformat în hotel, a purtat numele Crucea Albă, iar înainte de a fi desfiinţat i-a aparţinut lui Petru Groza.

Clădirea celui mai mare han al Devei se află în centrul istoric al municipiului şi este folosită ca sediu al Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Hunedoara. În trecut, locul numit „Hanul mare al Devei” şi mai apoi „Crucea Albă”, era celebru pentru atmosfera boemă şi forfota din jurul lui. „Lume multă şi amestecată venea, stătea şi pleca în care, căruţe, poştalioane, călare sau pedestru, împreună cu mulţi cărăuşi, vizitii şi surugii, care mânau, îngrijeau şi hrăneau animalele de tracţiune. Pe lângă aceşti călători cu personalul lor de felurite limbi şi neamuri, care toţi erau grăbiţi, obosiţi şi vorbeau zgomotos, mai alergau şi forfoteau strigând în gura mare ziua şi noaptea slugile şi slujnicele hanului; apoi ţiganii potcovari şi ţigăncile ghicitoare. Doar noaptea se mai linişteau cumva toate acestea şi ea aducea o altă privelişte mai pitorească şi mai fermecătoare a hanului. În jurul focurilor mari din curţi se vedeau idile de dragoste, se auzeau cântece de duioşie şi strigăte de joc ale celor săraci şi necăjiţi, care toată ziua roboteau la stăpâni şi nu aveau altă plăcere decât această veselie nocturnă”, îl descria Victor Şuiagă, în volumul Deva – contribuţii monografice, editat de Biblioteca Judeţeană Hunedoara – Deva.

Ultimul popas al domnitorului Cuza Hanul Mare a ars de mai multe ori de-alungul istoriei sale, însă incendiile nu i-au pus în pericol existenţa. Avram Iancu, generalul maghiar Bem şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-au numărat printre personalităţile istorice care au trecut pragul hotelului devean, Alexandru Ioan Cuza fiind găzduit aici în 14 februarie 1866, cu soţia sa, în drumul său spre exil.

O placă memorială a fost aşezată pe zidul clădirii pentru a aminti evenimentul. În perioada interbelică, „Crucea Albă” a ajuns în posesia lui Petru Groza, fostul şef al primului guvern comunist al României, iar apoi clădirea să fie naţionalizată.


Hanul Trei Sarmale din Iași
Între documentele găsite la Biserica Armenească din Iași de către istoricul Nicolae Iorga, se află un act de judecată din perioada anilor 1675-1680 prin care doi negustori armeni ajunși în fața preotului-paroh dezbăteau tocmai arendășia hanului “Trei Sarmale”. În decursul timpului, hanul a trecut în posesia mai multor proprietari, iar din secolul al XVIII-lea el s-a aflat în stăpânirea Mănăstirii Socola.

Legea secularizării averilor mănăstirești, elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1863, a scos Hanul Trei Sarmale din stăpânirea Mănăstirii Socola, trecându-l în cea a Primăriei municipiului Iași. Conducerea urbei l-a vândut lui Anton Andriescu prin actul nr. 522 din 28 octombrie 1892, contra sumei de 2.505 lei. Acesta, la rândul său, l-a vândut în august 1919 fraților Teodor C. și Dumitru C. Luca. Frații Luca l-au extins și modernizat după 1930, cu plite, lumină electrică, frigări cu motoare, popicărie și alei de plimbare.

În anul 1948, hanul a fost naționalizat de către autoritățile comuniste ale României, iar Dumitru Luca, ultimul proprietar, a fost condamnat la 6 ani închisoare.

În anul 1969, clădirea a fost trecută în administrarea Oficiului Național de Turism (ONT), în acel moment hanul aflându-se în ruină. Nu exista instalație de iluminat, încălzirea era asigurată cu sobe și se impunea înlocuirea stâlpilor de susținere putrezi și a învelitorii de carton. ONT a investit sume importante în reabilitarea hanului, demolându-l în 1970 și reconstruindu-l la o dimensiune de trei ori mai mare decât cel anterior. Lucrările de renovare s-au efectuat după planurile arhitectului I. Costinescu, hanul redeschizându-și porțile în vara anului 1971.

După evenimentele din decembrie 1989, hanul a devenit proprietatea SC Turism Moldova SA. Urmașii ultimului proprietar au acționat în instanță societatea sus-amintită, cerând restituirea hanului. După o îndelungată judecată, imobilul a fost restituit în anul 2007, a fost renovat și a reintrat în circuitul turistic în 2017.

Hanul este vestit prin faptul că a fost frecventat de-a lungul timpului de personalități ale epocii. Pragul hanului a fost trecut deseori de: Vasile Alecsandri – care amintește într-o scenă din “Sânziana și Pepelea” de la hotel, la Trei Sarmale, Ion Creangă, Mihai Eminescu – care l-a caracterizat pe Dimitrie Petrino cu apelativul de Baron de trois sarmaux, Octav Băncilă – care a imortalizat într-un tablou chipul hangiței Safta Dimitriu-Luca și Păstorel Teodoreanu.

De asemenea, în perioada interbelică, demonstrațiile muncitorești de 1 mai ajungeau până la Bucium, unde salutați în fața vechiului han de Constantin Ion Parhon și de alți militanți de stânga.


Hanu Ancuței din Tupilați
După unele documente păstrate, hanul ar data încă din secolul al XVIII-lea, când se pare că și-a deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Roman, Suceava sau spre Iași. Pe atunci, Hanu Ancuței se află în marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi.

În orice caz la 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Șiretului și drumul care legă Iașul de Piatră Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și că stație de poștă.

Se pare că numele orașului a fost preluat de la numele voievodului Roman I Mușat (1392-1394), considerat de unii cercetători că fiind întemeietorul acestuia, deși existau probe materiale care să ateste existența curții de la Roman incă de pe vremea lui Petru I Musatinul.

Imaginea hanului este frumos surprinsă de către Mihail Sadoveanu: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. Pe lângă adăpost, hanul oferea oamenilor și prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise că la Domnie. Și prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Halauca. Iar după ce se cufundă soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile…”

Clădirea avea o fațadă simplă, cu arhitectură de pilaștri, iar intrarea beneficia de o arcadă dublă, încununată de un fronton clasic. Hanul dispunea de patru odăi pentru musafiri, o odaie pentru crâșmari, una pentru hangiu, două camere de odihnă și grajdul. În partea din dreapta erau camerele de dormit pentru călători, cu intrări separate, iar în stânga erau cârciuma, birtul și locuința hangiului. Sub cârciumă se afla intrarea în pivnița boltită, construită din piatră de râu și având lungime de 11 metri și lățime de 4 metri. Sala comună sau birtul, cu mese lungi, era pentru mâncare, taifas și adesea pentru chef cu lăutari.

Hanul Ancuței a fost preluat de Casa Rurală, în contul unor datorii pe care le avea Nicolae Calimachi Catargi. În anul 1920, Casa Rurală a vândut hanul pentru 12.900 lei. În forma sa originară, Hanul Ancuței a existat până în anul 1943, când proprietarii l-au demolat în cea mai mare parte pentru că nu puteau plăti impozitele și nici nu avea posibilitatea materială de a-l întreține. Deși s-a propus ca să fie preluat de Oficiul Național de Turism pentru a-l transforma în loc de popas pentru tineretul pornit în drumeție pe Valea Moldovei, din cauza războiului, nu s-au găsit fondurile necesare. Astfel, o perioadă, în locul hanului au existat doar niște ziduri în ruină și pivnița.

În perioada 1957-1960, autoritățile au dispus reconstrucția hanului după planurile existente la Arhivele Statului din Iași. Imediat după expropriere, a fost demolat în întregime, păstrându-se din vechiul han numai podeaua și beciul. Pe locul vechiului han a fost ridicată o nouă construcție, care respecta linia tradițională și de arhitectură specifică secolului al XVIII-lea și care a căpătat aceeași destinație de han, tocmai pentru conservarea spiritului sadovenian moldovenesc.

Hanul a fost restaurat din nou în anul 1999, el căpătând o înfățișare autentic românească, fiind improvizate aici mici expoziții de costume populare specifice zonei, precum și de obiecte din ceramică sau din lemn.

În partea dreaptă a intrării, chiar lângă ușă, a fost amplasată o placă de marmură pe care scrie următorul text: „Pe locul vechiului han ce s-a ridicat în anul 1718 și risipit cu ani în urmă s-a clădit, cinstindu-se slova românească a marelui Sadoveanu, noua construcție. Fie să rămână loc de vrăjit popas și desfătare sufletească pentru toți călătorii pământeni sau veniți de pe alte meleaguri“.

În fața hanului, în partea dinspre drumul național, a fost amplasat bustul din piatră al marelui povestitor Mihail Sadoveanu, care a descris în opera sa Hanul Ancuței.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.