Prin cafenelele Bucureștiului de odinioară

În Europa cafeaua ajunge prin portul Veneţia, nodul comercial cu negustorii arabi. Popularitatea şi-o câştigã în momentul în care este oferitã ca alternativã la bãuturile reci. Mulţi europeni deprind acest obicei în timpul cãlãtoriilor. În secolul al XVII-lea, când olandezii dominã comerţul naval, se introduce cultivarea la scarã largã în Indonezia, Java, Sumatra, Sulawesi şi Bali. Odatã ce francezii aduc o plantã de cafea în Martinica, cafeaua ajunge şi în America Latinã. Motivul pentru care Brazilia este astãzi cea mai mare producãtoare de cafea este o boalã care s-a rãspândit în culturile asiatice în secolul al XIX-lea, care le-a compromis. Cât despre Africa, plantatorii britanici reintroduc cultivarea sa aici, dupã primul rãzboi mondial.

În 1453 cafeaua este adusã la Constantinopol unde este deschisã prima cafenea din lume. Totodatã legea turceascã permite femeii sã divorţeze dacã soţul sãu nu îi aduce zilnic raţia de cafea. Un episod interesant se consumã în 1511, când Khair Beg, un guvernator corupt din Mecca, vrea sã interzicã butura pe motiv cã poporul i se împotriveşte din cauza ei. Sultanul însã, care considerã bãutura sacrã, ordonã uciderea guvernatorului. Cafeaua, declaratã bãuturã permisã creştinilor de către Papa Clementin al VIII-lea, este adoptatã de Europa în momentul în care se deschide prima cafenea la Veneţia, în 1645, urmatã de una în Paris, în 1672. La 1700 existã chiar 2000 de cafenele în Londra. Interesant este şi faptul cã în Brazilia industria cafelei debuteazã cu legãtura extraconjugala dintre colonelul brazilian Francisco de Melo Palheta şi soţia guvernatorului francez din Guyana, care îi trimite amantului un buchet de flori în care ascunde nişte lãstari de arbore de cafea. Bãutura care prilejuieşte numeroase întâlniri şi ipostaze de socializare primeşte chiar o odã din partea lui Johann Sebastian Bach, în 1732.

Cafenelele au apărut în România ca urmare a influenţei turceşti, însă nu turcii sunt cei care au pornit moda magazinelor de servit cafea. Se pare că inovația a aparținut persanilor, de la care turcii au preluat-o adăugându-i și alte „plăceri”: rahat, sugiuc, ceai și narghilea. Unii afirmă ca acestor plăceri li se adăugaseră ulterior și jocurile de noroc, dar această invenție este, fără îndoială, de sorginte turcească, care obișnuiau să iasă în oraș pentru a juca zaruri, table, sau ghiordum (un joc de cărţi).

Există și o atestare documentară timpurile, mai precis din anul 1667, când un fost ienicer al sultanului, ţinea în Târgul de Sus o ,,cahvenea”, pe care înainte de a muri a vândut-o, cu 65 de piaştri, tot unui turc. Cafeaua avea mare trecere în rândul soldaților turci, dar prepararea ei sub forma în care se savurează astăzi cafeaua era diferit.

Cu timpul, numărul cafenelelor a început să crească. Astfel, dacă în 1832 erau 38 de astfel de localuri, în 1872, potrivit ,,Dicţionarului statistic” al lui Frunzescu, numărul acestora a ajuns la 100.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe lângă cafenelele turceşti încep să apară si „cafenele europene”, având instalaţii mai îngrijite (mese și scaune solide, decoruri mai selecte), precum și mese de biliard. Atmosfera boemă era acompaniată de un fundal muzical. Printre primele cafenele europene de acest gen ar fi cafeneaua neamţului Huverstrome, amintită în 1801 și aflată lângă poarta bisericii domnești dela Curtea Veche.

Primul posesor de biliard din Bucureşti a fost bărbierul Michel sau Michali, născut la Veneţia. De asemenea, primarul Pappasoglu, stăpânul hanului cu acelaşi nume, a avut înainte de anul 1828 masa personala de biliard.
La 1841, Italianul Domenico Zanelli împărţea în 1841 cafenelele bucureştene în 2 categorii: „cele în care găseşti ziare și biliard” (adică cele „europene”) si „cele de moda turceasca”.

Cafeneaua ”Briol” (numită ulterior cafeneaua ”Cazes”), era, în 1870, singura cafenea occidentală din București , punând la dispoziția clienților și 7 mese de biliard. În cele din urmă numele ei a fost fixat la “Café Français”. Dintre obișnuiții acestei cafenele sunt de remarcat Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Odobescu, V.A. Urechea, Ion Ghica, Dimitrie Papazoglu, Ion Ionescu de la Brad și mulți alții.

La cafeneaua ”Radu în pasagiu” se jucau mai ales table sau cărți (jocul la modă fiind ghiordum). Aici se servea cafeaua după moda turcească, în ceșcuțe mici, numite filigene. Ceșcuțele nu aveau toartă, astfel încât, neputând ține ceașca în mână, clienții erau obligați să nu bea cafeaua prea fierbinte. În acea vreme se considera că fierbințeala nu era bună pentru stomac. De asemenea se mai putea fuma narghilea.

La finele secolului al XVIII-lea existau o serie de cafenele in capitala, una dintre ele pe Podul Beilicului, lângă casele în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții Otomane. Acestea era deschise non-stop, chiar si in perioadele de molima, când frecventarea locurilor aglomerate era nerecomandată.

O buna perioada de timp, cafenelele erau ţinute sub stricta supraveghere fiind considerate posibile focare de agitaţie si opoziţie. Conform legii din 1 septembrie 1782, era interzis să se discute nefavorabil despre domnie și împărăţia turceasca in aceste localuri.

Proprietarii acestor localuri au fost mai mult străini (turci, greci, nemţi), românii dovedindu-se mai puţin receptivi la acest soi de îndeletnicire, fapt întărit şi de către unul dintre contemporanii acelor vremuri, care scria: „Cele mai multe cafenele erau ţinute de germani şi câteva de greci. În această profesiune, românii nu excelau. Aproape nu existau cafenele româneşti”.

La noi, cafenelele au îmbrăcat două forme: una orientală, iar cealaltă occidentală. Dacă la început predominau cafenelele orientale, murdare şi pline cu fum de narghilea, care se pare că n-au avut niciodată un bun renume, treptat, locul lor a fost luat de cele „europene”, elegante şi spaţioase, cu mese din marmură, cu ziare şi reviste occidentale şi cu biliard. Călătorii străini povesteau că pe malul Dâmboviţei se putea vedea, încă din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, o mulţime de cafenele turceşti pline cu bulgari, albanezi şi tătari, care, în porturile lor populare, puteau fi văzuţi cu picioarele încrucişate, fumând ciubucuri şi narghilele şi privind cum se scaldă bucureştenii în apele de o curăţenie îndoielnică ale Dâmboviţei.

Cafenelele de factură occidentală erau, şi ele, ale lumii selecte bucureştene, situate, firesc, în centrul oraşului, localuri ale bancherilor, ale negustorilor, numite astfel în funcţie de clienţii care le frecventau, unele amplasate în centru, altele, dimpotrivă, aflate la periferie, despre care se ştiu mai puţine lucruri, iar altele rău famate, frecventate mai mult pentru jocurile de noroc ce se practicau acolo.

Cafeneaua Capşa, rezervată lumii bune bucureştene, era un spaţiu luxos, cu preţuri pe măsură. Politicieni, aristocraţi, bancheri, industriaşi, dar şi ziarişti frecventau acest local, unde se discutau, se analizau şi se puneau la cale toate combinaţiile politice de la ordinea zilei şi unde se alcătuiau pană şi listele ministeriale după fiecare criză de Guvern. Negustorii şi oamenii de afaceri, precum şi misiţii îşi aveau, şi ei, cafenelele lor, cum era Cafeneaua Schreiber, de pe Strada Lipscani, Cafeneaua Naţional, de pe Strada Doamnei, Cafeneaua Bristol, de pe Strada Academiei, Cafeneaua Colaro, Cafeneaua Macca, Chianti Café, Corso, Cafeneaua Oteteleșanu, Cafeneaua Riegler sau Cafeneaua Veche.

Cafeneaua şi Cofetăria Fialkowski erau instalate în piaţa Teatrului Naţional , la parterul casei Torec, exact unde este Blocul Adriatica. Alături găseai magazinul d-nei Blanche, care confecţiona pălării de damă. Din 1883 şi până la 1898 când cafeneaua s-a desfiinţat, stăteau la taclale acolo academicienii George Sion şi Alexandru Xenopol, magistraţii Costache Câmpineanu şi Mihail Paleologu, Nicolae Blaremberg, fost ministru, artiştii Matei Millo, Costache Bărcănescu şi De Max de la Comedia Franceză sau Alex. Cantacuzino, directorul Monitorului Oficial.

În camera de mijloc a cafenelei, la o masa lungă, erau instalaţi pe scaune şi canapele: Ion Caragiale, Racoviţă-Sfinx, cronicar teatral, Mircea Dimitriade, actor şi literat, marele artist comic Ştefan lulian şi profesorul Ştefan C. Mihăilescu Stemill.

La Capșa se dădea ora exactă în politică. Grigore Capşa ajunsese un personaj foarte cunoscut în Bucureşti şi în întreaga ţară. Numele lui îl găsim deseori menţionat în presa şi publicaţiile timpului. Cităm ziarul „Adevărul” din 15 iunie 1897, la rubrica «Un bucureştean pe zi»: „Cu cine să începem această rubrică dacă nu cu acela care este omul cel mai dulce din Bucureşti? Când zici «Capşa», îţi lasă gura apă şi parcă îţi vine imediat să o porneşti spre maiestrul cofetăriei şi al bucătăriei moderne. Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de biserica Zlătari sau Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană, un monument… de zaharicale. Are un singur cusur: s-a apucat să facă politică conservatoare. E bine însă, căci are cu ce îndulci toate partidele”.

Pentru că Grigore Capşa era membru al Partidului Conservator, clienţii fideli erau bătrânii boieri conservatori şi cei mai importanţi membri ai Parlamentului. Datorită acestui fapt, ziariştii cei mai importanţi veneau să ia contact cu actualitatea politică. „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru Coroană”, se scria în ziarul „Curentul” în 16 iunie 1944.

În saloanele restaurantului Capşa, după reprezentaţiile teatrale şi terminarea balurilor, o bună parte din protipendada bucureşteană venea aici să supeze. „În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Sarah Bernhardt”, scrie George Potra în „Din Bucureştii de ieri”.

În cafenea puteai vedea aproape zilnic o parte din scriitorii şi gazetarii politici, scriitori, miniştri: Duiliu Zamfirescu, Tudor Muşatescu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Mircea Damian, Eugen Barbu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, etc.

Cafeneaua se deschidea zilnic, la ora 7.00. La acea oră, mesele şi scaunele erau în ordine şi pustii. La ora 9.00, mesele erau ocupate, iar după 10.00 era zarvă mare.

Primul venit, la 8.00 dimineaţa, era poetul şi matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care avea masa lui „în centru”, devenită birou de lucru.

Camil Petrescu, la ora 9 jumătate precis, îşi ia cafeaua cu lapte, dar totdeauna este supărat că i se aduce cu frişcă, cu toate că el a spus fiecărui chelner că fără frişcă.

Printre alţi obişnuiţi ai cafenelei erau Mircea Damian, ce aminteşte de Zaharia Stancu, care intra întotdeauna încruntat, îmbrăcat într-un costum ai căror umeri erau „drepţi şi întinşi şi largi şi săltaţi, ca de boxeur”. Pictorul Theodor Pallady închiria o cameră la Hotelul Capşa un an întreg şi mânca la restaurantul de la parter.

Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „cafeaua marghilomană“.

2 Comments

  1. Marian Ionita

    Foarte frumos si interesant.

    Reply
    1. admin (Post author)

      Multumesc de vizită!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.