Istoria lichida a Bucurestiului: râul Dambovita

 

Schita plan a cursului Dambovitei in Bucuresti, datand din anul 1804

Dâmbovița își are izvorul în Munții Făgăraș pe versantul muntelui Curmătura Oticului. Cursul superior de la izvoare până la confluența cu Boarcășu este cunoscut și sub numele de Izvoru Oticului sau Râul Oticu.

În drumul său spre vărsarea în Argeș, râul străbate mai multe unități de relief: Munții Făgăraș, Munții Iezer-Păpușa, Munții Leaota, Subcarpații Getici și Subcarpații de Curbură, Podișul Getic, Câmpia Înaltă a Târgoviștei, Câmpia Titu, Campia Bucureștilor (vezi Câmpia Română) și Câmpia Burnazului.

Foto: Ludwig Angerer,1856

Raul Dambovita este, ca si in alte mari capitale, istoria lichida a orașului. În București, râul Dâmboviţa parcurge pe cca. 25 km, având un regim de scurgere controlat, printr-o serie de baraje succesive și un nivel scazut.

Foto: Ludwig Angerer,1856 Casa Istrate Kretulescu si Podul lui Haidim

Pe vremuri, Dâmboviţa bucureşteană făcea în interiorul oraşului numeroase meandre, care aveau un efect de frânare a curgerii apei, implicit favorizând depunerea suspensiilor. La accentuarea colmatării contribuiau în egală măsură mai multe mori, grădini de zarzavaturi, poduri improvizate şi alte construcţii cu scop comercial, care ştrangulau cursul său normal. În absenţa canalizării oraşului, Dâmboviţa funcţiona ca un canal colector al tuturor reziduurilor provenite atât de la gospodăriile individuale cât şi de la micile industrii.

1870. femei spaland lenjerii in apa raului, pod de lemn si orasul in fundal

Pentru apărarea oraşului împotriva inundaţiilor produse de râu, ca urmare a inundaţiilor din 1774 s-au inceput în anul următor o serie de lucrări sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, În această perioadă s-a realizat un baraj de lemn pe Dâmbovița la Lungulețu şi un canal de derivare a Dâmboviţei spre râul Ciorogârla. Ca urmare a acestei derivaţii, erau controlate debitele provenind de pe Dâmbovița superioară, dar mai rămânea riscul unor inundații provocate fie din ploi torențiale pe restul de bazin până la Bucureşti, fie prin depășirea capacităţii derivaţiei.

După inundaţiile devastatoare din perioada anilor 1862-1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a iniţiat realizarea unor lucrări de canalizare şi rectificare a cursului Dâmboviței. Astfel, în 1868 are loc curăţarea albiei şi se fac mici rectificări ale traseului între Foişor şi comuna Manolache; în 1871 începe o susţinută campanie de canalizare a Dâmboviţei de la Foişor în amonte, iar între 1870-1872 are loc înlocuirea principalelor poduri de lemn ale oraşului cu altele metalice.

Adevăratele investiţii în rectificare a cursului Dâmboviţei au început abia în 1879-1880, când albia a fost adâncită cu 6 m, pentru realizarea acestui lucru fiind prevăzute două căderi de apă, una la Grozăveşti (unde era amplasată şi o uzină electrică) şi alta la Vitan.

Fundul albiei a fost căptuşit cu podină din stejar, aşezată pe grinzi şi piloţi de lemn, iar malurile au fost taluzate cu piatră la partea inferioară şi însămânțate cu iarbă la partea superioară. Ca urmare a acestei amenajări albia minoră a căpătat un debit de 8 mc/s, iar albia majoră, până la nivelul splaiurilor, de 220 mc/s. Pe margini au fost amenajate splaiurile, pe o lăţime de 20 m fiecare prin pietruire şi plantate cu pomi pe ambele părţi. Lucrările au fost realizate în 5 ani (1880-1885) de către inginerul francez Alexandre Boisguerin, Dâmboviţa căpătând o cu totul altă înfăţişare pe şi-a păstrat-o în următorii 100 de ani.

Sistematizarea malurilor Dâmboviţei a fost ulterior extinsă în afară de oraş, în sus de la Grozăveşti. În 1900 căderea de la Grozăveşti a fost desfiinţată şi albia râului a fost amenajată în amonte până la Ciurel. Ultimele lucrări de sistematizare executate înainte de cel de al doilea război mondial sunt planşeul de acoperire a Dâmboviței între fostul pod al Senatului şi Piața Unirii.

Pe lângă regularizarea cursului Dâmboviței în capitală, în 1885 fusese dat în funcțiune şi nodul hidrotehnic de la Brezoaiele situat pe canalul de derivație al lui Ipsilanti pe care fusese mutat cursul râului Dâmbovița. Nodul de la Brezoaiele deriva debitele de viitură ale Dâmboviței în râul Ciorogârla,  pe când debitele mici şi mijlocii erau lăsate să se scurgă pe un canal cu o capacitate de 10 m³/s până la Arcuda unde erau tratate, fiind una din sursele de apă potabilă a Bucureştilor.

După 1918 apar şi elemente noi datorate puternicei dezvoltări a oraşului. Populaţia sa a crescut în mod constant, ceea ce a dus evident şi la extinderea oraşului în amonte şi aval. S-au înmulţit fabricile şi atelierele care deversau reziduurile industriale direct în albie, Malurile Dâmboviţei au devenit neîngrijite, cu o vegetaţie săracă şi inadecvată, cu pânza de apă murdară şi cu debitul în continuă scădere. Dâmboviţa prelua toată canalizarea menajeră, industrială şi pluvială a oraşului. Pentru a se ascunde privirii trecătorilor s-a hotărât acoperirea râului cu un planşeu de beton între podul senatului (actuala Piață a Națiunilor Unite) şi podul Şerban Vodă, pe o distanţă de 610 m. În acest fel aspectul inestetic al râului a fost parţial rezolvat, fără să se rezolve însă fondul problemei.

În 1942 au început noi lucrări de rectificare şi amenajare a albiei, între stăvilarul Ciurel şi comuna Roşu. Lucrările au urmărit regularizarea râului şi asanarea luncii, cu asigurarea unei pante suficiente pentru scurgerea tuturor apelor. Aceste lucrări au continuat şi dupa 1944, având un efect pozitiv asupra zonei învecinate, înlăturând pericolul inundaţiilor şi permitând asanarea cartierelor Ciurel şi Crângaşi şi a comunei Roşu.

Între anii 1900 şi 1950 au fost construite principalele canale colectoare cu diametre mai mari de 150 cm: 6 canale colectoare pe malul drept şi 18 canale colectoare pe malul stâng al Dâmboviţei. În proiectul general de canalizare s-au prevăzut două colectoare generale inferioare si doua colectoare generale superioare, care însă, la ploi mari se descărcau direct în râu prin gurile de deversare aşezate lângă firul apei.

După anii 1950 problema amenajărilor complexe a bazinelor râurilor din ţară a devenit prioritară în politica României, astfel încât au început şi diverse studii legate de soluționarea problemelor hidrotehnice ale Capitalei. A existat un proiect de transformare a râului Dâmboviţa într-un râu navigabil, „legat cu canalul navigabil Bucureşti-Dunăre, prin lărgirea albiei sale actuale la circa 50-60 de metri şi crearea unui lac de acumulare la Ciurel“.

Portul Glina (Courtesy: Bucurestiul meu drag)

După 1975, extinderea oraşului, combinată cu reducerea considerabilă a spaţiilor verzi, a dus la o sporire a debitelor evacuate în Dâmboviţa prin sistemul de canalizare a apelor pluviale. A fost modificat şi regimului de drenare a apelor subterane în urma executării metroului. Deși au fost propuse mai multe variante, regimul de atunci a impus soluţia de acoperire a râului printr-o cuvă artificială biefată, asigurând scurgerea, în trepte, a debitului de primenire şi parţial a unor debite de ape mari. Concomitent s-a asociat un canal colector casetat amplasat sub cuva de apă curată. Amenajarea Dâmboviţei s-a desfaşurat în perioada 1985-1988.

Lacul Morii si Cartierul Crangasi (Courtesy: Bucurestiul meu drag)


Râul și-a lăsat amprenta asupra culturii românești în nenumărate feluri, dar și asupra vieții cotidiene a locuitorilor capitalei României pe care o străbate. Dâmbovița este un râu încărcat cu o istorie bogată, controversată și interesantă. Fiecare conducător, de când s-a strămutat capitala la București, a dorit să-și lase amprenta asupra râului care scaldă orașul de secole.

Splaiul Independentei (Courtesy: Bucurestiul meu drag)

Râul Dâmbovița este descris în trecut, sec. XIX – XX, ca având ape „dulci și curate“ chiar de însuși Anton Maria del Chiaro, iar slavii au numit Dâmbovița „foaia de stejar“ datorită faptului că toamna râul venea încărcat cu frunze galbene și ruginii. «Pe lângă faptul că beau apă din Dâmbovița, bucureștenii ca și unii de azi, ieșeau la plajă pe malurile râului și se mai răcoreau puțin în apa capitalei. Și asta nu se întâmpla pentru bronz, ci pentru socializarea cu vecinii despre probleme importante din politică sau în cazul doamnelor, pentru a degusta șerbeturile la umbra sălciilor.» Cu trecerea timpului, populația a crescut și apele râului care odată erau „dulci și curate“ au devenit din ce în ce mai poluate. Primele apeducte care au fost construite au fost în vremea lui Alexandru Ipsilanti în secolul al XVIII-lea.

În mod tradițional, pe 6 ianuarie, de Bobotează, o mare procesiune religioasă se desfășura pe Calea Victoriei: ajuns jos la Dâmbovița, mitropolitul arunca în apă o cruce, pe care, în ciuda gerului, săreau s-o scoată oamenii dornici de mântuire. Se făcea acolo agheasma mare, din care lua toată lumea.

În trecut, râul a provocat inundații de mare amploare de fiecare dată când ploua mai tare. Un alt lucru ce amplifica amploarea inundațiilor erau morile de apă care se îngrămădeau pe malurile râului îngreunându-i astfel curgerea. De asemenea oamenii își lărgeau grădinile până în albia râului astfel că la inundații ogrăzile le erau rase de pe fața pământului, iar statul era forțat să le plătească ajutoare. De aceea a fost dată o lege conform căreia nimeni nu mai avea voie a-și construi case sau anexe pe malurile Dâmboviței.

Explorand Bucurestiul – Raul Dambovita @ danmanusaride.ro

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *