Imobile istorice ale grecilor din Constanța (I)

Când a ajuns în exilul său din cetatea Tomisului, acum două milenii, poetul Publius Ovidius Naso a auzit vorbindu-se greceşte. „Tristele” lui trimise la Roma amintesc că litoralul Pontului Euxin era împărţit între geţi şi greci:

„De-abia suntem apărați de întăritura făcută și chiar înăuntrul cetății
Gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teamă;
Căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
Și ocupă cea mai mare parte din case.” scria Ovidiu

Ovidiu ajungea la Tomis cu aproximativ 1500 de ani după colonizarea bazinului Mării Negre (greacă Pontos Euxeinos) de către coloniștii regatului pontic, care în secolele VII-V î.Hr., fondează Constanța, sub numele de Tomis. Acest nume este probabil derivat din cuvântul grecesc Tomos sau Tomeus, adică lamă de cuțit  sau felie, cu referire la promontoriu înfipt în Marea Neagră, pe care este așezat orașul.  Deși pe vechile monede apare chipul unui anume fondator Tomos, arheologii au căzut de acord că mai plauzibilă este derivarea denumirii din forma țărmului pe care era așezat portul antic, astăzi submers, în fața Cazinoului.

Ionienii milezieni au găsit pe aceste locuri o așezare getică, noul oraș ajungând la nivelul unui polis de-abia în secolul IV-III î.Hr. Portul folosit de greci pentru comerțul cu locuitorii acestor regiuni (daci, sciți și celți) a permis dezvoltarea unui centru urbanistic.

Dacă ionienii fondează Tomis (Constanța de astăzi), tot ei pun bazele, în secolul al VII-lea, oraşului Istros (numit de romani Histria), pentru ca apoi dorienii din Herakleea Pontica să fondeze, în secolul VI î.Hr., oraşul Callatis (Mangalia).


Dintre acestea trei, Histria a avut o dezvoltare neîntreruptă atât în perioada elenistică cât şi în cea romană, reprezentând pentru multă vreme cel mai important centru economic şi cultural de la gurile Dunării.  Venirea grecilor în Dobrogea a determinat pe lângă apariţia unor înfloritoare centre comerciale şi meșteșugărești, realizarea unor intense schimburi cu populaţia autohtonă, difuzarea culturii şi civilizației elene şi îmbogățirea toponimiei locale cu denumiri greceşti. Pe lângă cele amintite, mai putem adăuga: Axiopolis (lângă Cernavodă), Halmyris (Murighiol de azi) sau Orgame (Argamum, pe locul localității Jurilovca). De altfel, pe litoralul Mării Negre, conform informaţiilor furnizate de Pliniu cel Bătrân numărul oraşelor întemeiate de greci se ridica la 90, acestea furnizând la jumătatea secolului IV î.Hr. cca. 2/3 din consumul anual de cereale al Aticii (conform lui Demostene), drumul de acces spre Pontul Euxin fiind numit şi „drumul pâinii”.

Ultimele două secole înaintea erei noastre au reprezentat pentru cetăţile greceşti din bazinul pontic o epocă de grele încercări. Două evenimente sunt notabile: apariţia armatelor romane, care în 72 î.Hr. sub comanda lui Terentius Lucullus Varo atrag oraşele greceşti în sfera de influenţă a Romei şi cuprinderea acestor colonii în statul dac creat de Burebista (55-44 î.e. n.).

Orașul a rezistat vremurilor tulburi din secolele al III-lea și al IV-lea, frământate de numeroase invazii gotice, scitice și hunice, devenind reședința provinciei Sciția Mică (în latină Scithia Minor, în greacă Mikrá Skithía). După împărțirea Imperiului Roman, Constanța, împreună cu întreaga Sciție Mică, a revenit Imperiului de Răsărit și a rămas parte a acestui stat până în secolul al VII-lea, când a fost pierdută din cauza migrațiilor slavilor și proto-bulgarilor.

De-a lungul secolelor s-au înregistrat mai multe valuri de emigranţi eleni, dar imigrări masive au avut loc în perioada Imperiului Otoman. Grecii au adus în spaţiul românesc reprezentanţi din toate domeniile profesionale: ingineri, militari, funcţionari, artişti, prelaţi, profesori, medici, filosofi, clerici, meşteşugari, negustori, editori, traducători, tipografi, librari, marinari, etc.

Constanta (1828)

Grecii sosiţi în Ţara Românească şi Moldova s-au integrat în viaţa politică şi economică a voievodatelor, unii ajungând în funcţii importante. Între secolele XVII-XIX majoritatea domnitorilor celor două ţări româneşti au fost numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Aceștia și-au căpătat numele de la un cartier al orașului Constantinopole. După ocuparea acestuia de către turci, în anul 1453, aristocrații greci s-au retras în cartierul Fanar. Pentru că și Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului s-a mutat în acest cartier, prin Fanar se mai înţelegea și conducerea patriarhatului.

Gara veche din Constanta

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, fiind foarte implicaţi şi în exploatarea pământului. România a fost locul unde grecii s-au refugiat din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau în timpul războiului civil din Grecia (1943-1949). După 1990 s-a constatat un nou aflux de cetăţeni eleni care au reluat şi revigorat legăturile tradiţionale dintre cele două ţări.

Provenind din toate colţurile Greciei, elenii s-au răspândit pe întreg teritoriul României, formând ori colonii compacte în localităţi româneşti (ca de exemplu epiroţii din Papingo, stabiliţi la Turnu Severin), ori aşezându-se în număr mare şi devenind majoritari în localitatea respectivă. Ca exemplu al ultimului caz este situaţia grecilor statorniciţi ”în secolul XIX pe valea Taiţei, în judeţul Tulcea, unde limba greacă populară, asemănătoare celei vorbite în satele din nord-estul Greciei, s-a păstrat nealterată până în zilele noastre.”Multe localităţi din România au nume de sorginte sau de inspiraţie elenă, ca mărturie a prezenţei grecilor pe tot teritoriul ţării.

Dimensiunea comunităţii greceşti a cunoscut fluctuaţii importante: după o creştere continuă în secolele XIX şi XX, în 1930 se înregistrau 26.495 persoane, 3.940 în 1992, apoi 6.513 în 2002. Surse neoficiale indică în prezent  un număr de aprox. 14.000 de persoane. Circa 4.000 au fost înregistraţi ca vorbitori de limba greacă.

Portul Constanta (1910)

Revenim la Constanța, încercând să identificăm, cu ajutorul Comunității Elene Elpis, unele dintre clădirile ridicate în vechiul Tomis de greci veniți aici, ca și mulți alții, pentru oportunitățile de afaceri pe care le oferea cel mai mare port la Marea Neagră.

Biserica greacă „Metamorphosis” (Schimbarea la față”)
Str. Mircea cel Bătrân 36, fondată în 1867;
Biserica are hramul „Schimbarea la față” si este construită prin contribuția coloniei grecești din oraș, care a primit aprobarea sultanului Abdul-Aziz. Construcția s-a terminat în 1867 (deși pe fațadă este indicat anul 1868), după planul arhitectului grec Teoharidi, adaptat atât normelor dimensionale fixate la Constantinopol, cât și unei aspirații clasicizante prin care grecii aflați în exil liber ales înțelegeau să perpetueze, apolitic, spiritul Helladei.

Interiorul de tip biserică sală, împărțit atât longitudinal cât și transversal prin stâlpi poligonali cu capitel fitomorf ce sprijină o arcadă și cu balcoane pe trei laturi, a fost zugrăvit de un pictor adus de la Muntele Athos, Aghiograf. Imaginile deteriorate de timp au fost înlocuite după 1984. Scările și pavimentul au fost lucrate din marmură adusă din Grecia.

Credincioșii au adus de-a lungul anilor, costisitoare obiecte de cult, achiziționate de la Constantinopol și Veneția, pe care le-au donat bisericii. În anul 1897 se efectuează primele reparații. Între 1922-1924 se zidesc cele patru ferestre de pe latura nordică, deși ancadramentele lor din piatră cu arcadă se păstrează până astăzi. În 1947 se adaugă pe latura dreaptă un turn clopotniță a cărui semicupolă se sprijină pe coloane scurte. Această construcție târzie tulbură simetria fațadei împărțită prin pilaștri cu capitel, în trei registre verticale.


Teatrul Fantasio
Bd-ul Ferdinand nr.11

Teatrul Fantasio Constanța a fost construit în 1927 de către Demostene Tranulis, un filantrop constănțean de origine greacă. Situat în inima orașului, pe Bulevardul Ferdinand, teatrul are o arhitectură rafinată cu un fronton neoclasic. După terminarea primului război mondial din 1916, Demostene Tranulis se asociază cu un prieten fotograf de meserie și deschid Cinematograful “Grand”. După 3 ani se despart și își clădește o mare remiză din lemn, făcând-o Cinematograful “Tranulis”. În anul 1926 pornește tratative cu Liga Culturală din Constanța al cărei președinte era Nicolae Iorga. În 1927 ridică clădirea cinematografului Ligii Culturale Ctitoria Demostene Tranulis, pe spezele sale proprii. Capitalul său nefiind suficient, s-a îndatorat cu peste 2 milioane lei, căci se angajase să construiască o clădire în valoare de circa 1,4 pâna la 1,5 milioane lei, dar care l-a costat în final peste 5,5 milioane.


Teatrul „Elpis”
Strada Dr. Aristide Karatzali 16;

La 24 septembrie 1890 a fost înfiinţată societatea cu acelaşi nume, având drept meniri strângerea legăturilor dintre locuitorii greci din oraşul de la malul mării, acordarea de ajutor material şcolilor greceşti din Constanţa şi ajutorarea celor nevoiaşi, indiferent de naţionalitate, rasă sau religie.

Prima şcoală greacă funcţiona, deja, la Constanţa, încă din 1867. Localul ei, peste drum de Biserica „Metamorfosis”, există şi astăzi, funcţionând ca o anexă a Colegiului „Mihai Eminescu”.

Sala „Elpis” este rodul ideilor arhitectului francez Louis Piver şi a fost ridicată prin efortul financiar al comunităţii greceşti din Constanţa. Societatea „Elpis”, contribuitor major al construcţiei se întreţinea din donaţiile compatrioţilor dar, de regulă, cumpăra acţiuni la bursă de la Banca Naţională a Greciei, ceea ce aducea un câştig sigur.

Când şi-a deschis oficial porţile, de Crăciunul anului 1898, „Elpis”, cu o capacitate de 600 de locuri, era cea mai elegantă sală de concerte şi festivităţi din întreaga regiune. Parterul clădirii avea trei intrări, cea principală având deasupra o casetă dreptunghiulară, cu alte forme geometrice. Uşile şi ferestrele erau despărţite de pilaştri cu capitel îngust, din motivele neoclasicismului elen, care imitau coloanele antice. Pardoseala era din parchet de lemn de cea mai bună calitate, iar pereţii holului erau decoraţi cu imense oglinzi veneţiene. Lojele şi balconul sălii de spectacole beneficiau de un spaţiu larg, iar fotoliile erau îmbrăcate în mătase.

După Primul Război Mondial, clădirea „Elpis” a suferit transformări: adăugându-i-se o aripă nouă şi modificându-i-se faţada, acum compusă din patru coloane simple, pe lăţimea vestică. În interior, democratizarea vieţii publice a impus renunţarea la loji şi uniformizarea întregii săli cu fotolii asemănătoare.

Pragul sălii „Elpis” a fost trecut, în diversele epoci ale oraşului, de nume importante ale culturii româneşti. În an de pace, la 8 februarie 1916, aici a concertat George Enescu.  Apoi, pe scena teatrului au mai urcat: Constantin Nottara, Constantin Tănase sau Nae Leonard.

Viaţa fastuoasă a clădirii „Elpis” a început să apună după al Doilea Război Mondial. Sala principală a unui teatru municipal în timpul ocupaţiei sovietice (până în 1956), apoi a Teatrului de păpuşi şi Teatrului pentru Copii şi Tineret (din acelaşi an), a cunoscut transformări arhitecturale exterioare şi interioare care i-au schimbat atât aspectul cât și strălucirea de altădată.


Școala Greaca din Constanta
Fondată la 1900

Începuturile scolii elene datează din anul 1854 când s-a construit o şcoală din lemn , compusă din două camere mari și o cameră mai mică. Una dintre camerele mari a fost folosită, începând cu 1860, ca biserică, revenind, după construcţia bisericii, procesului de învăţământ.

În anul 1862 terenul a fost preluat prin concesiune de familia Economou. În 1869, se procedează la găsirea de noi fonduri, între altele pentru promovarea şi susţinerea şcolii. În 1875, sub preşedinţia lui Gheorghios Karidis, se ridică prima clădire din piatră, în care funcţionează numai şcolile publice de fete şi de băieţi.

În timpul războiului din 1877-78, şcoala a fost închisă. În 1879, s-a redeschis, numărul elevilor fiind estimat la 100. Între 1916-1918 școala se închide a treia oara din pricina Primului Război Mondial.

În anul 1923, sub preşedinţia lui G. Papazoglou se reînfiinţează comitetul, se organizează o chetă pentru strângerea de fonduri necesare funcționării, se mai adaugă un etaj pentru o secţie de Instruire a băieţilor, iar în anii 1934-35 se înfiinţează prima clasa de gimnaziu.

În cursul anului şcolar 1940-1942, școala avea grădiniță, cursuri primare de patru ani, clase gimnaziale și primele două clase de liceu. Întotdeauna şcoala a fost recunoscută de guvernul de la Atena și avea tratamente egale cu ale școlilor de pe teritoriul Greciei.

Din cei aproximativi 645 elevi înscrişi în anii şcolari 1922-1937, părinţii a 220 erau negustori, a 240 erau muncitori și tehnicieni, a 50 erau cârciumari” si a 35 erau funcţionari. Copiii orfani beneficiau de o masa gratuită la cantina școlii și de supraveghere din partea școlii și a bisericii.

În anul 1948 şcoala este naţionalizată de către regimul comunist, astăzi funcţionând aici o şcoală gimnazială.

(va urma)

N.B. Puteți urmări aici documentarul realizat cu ocazia evenimentului Sirtaki 2016 organizat de Comunitatea Elpis din Constanta, căreia, și pe această cale, îi mulțumesc pentru sprijin.

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.