Bucureștiul marilor ecrane

Primele demonstraţii de cinematograf la Bucureşti au fost oferite gratuit trecătorilor indiferenţi în vitrina ziarului de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”. Puţin mai târziu, aceleaşi filme au fost proiectate în exterior, pe faţada casei Török din Piaţa Teatrului Naţional. Printre reclame luminoase, se intercalau primele filme scurte ale fraţilor Lumière, după cum povesteşte Constantin Beldie în cartea lui “Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti”. Se întâmpla la sfîrşitul lunii mai 1896.


În ziarul Universul din 6 iulie 1896 la rubrica Spectacole găsim următorul anunţ: „În fiecare dimineaţă de la 10-12 şi după amniază de la 4-10 la Teatrul Hugo se ţin şedinţe cu <> d-lor Auguste şi Louise Lumiere din Lyon. Intrarea 1 leu.” Erau opt ore de proiecţii zilnice de filme cu durata de un minut. Aceste anunţuri, pentru reclama filmelor de la Teatrul Hugo, se repetă în ziarul Universul pe perioada întregii veri, ca mai apoi la sfârşitul lunii august, proiecţiile să fie reluate în sala „L’Indépendance Roumaine”, cu program zilnic de seară de la ora 8 la 11. Intrarea era 1 leu/persoană şi 50 bani/copil.

Fragmente cronologice din articolele lui Claymoor (Mişu Văcărescu) ce semna rubrica „Carnetul high-life”-ului din ziarul L’Indépendance Roumaine. L’Indépendance Roumaine, 23 mai 1896:

“Vedeţi, voi, ce pretindeti că vă plictisiti. În foarte scurt timp Pământul se va roti în jurul Bucureştiului, care va poseda un spectacol minunat, abracadabant, care va fi primul în top, noutatea noutăţilor, întâiul între toate. Este cinematograful, acel faimos aparat de fotografie vie, care face tot Parisul să alege la Grand Hotel. Bucureştiul va fi, timp de 45 minute, Paris. Publicul se va crede pe marile bulevarde, pentru că va vedea defilând pe dinaintea lui viaţa febrilă a Parisului, vehicule de toate felurile, pietoni, velocipete, monumente şi magazine. În fine, el va fi transportat pe malul mării pentru a asista la o baie comună. Această nouă invenţie, datorată fraţilor Lumiere, a minunat lumea ştiinţifică iar când aparatul a fost instalat la Grand Hotel era atât de multă lume încât trebuia ţinută în frâu de gardieni…Cu toată bunăvoinţa mea de a mai povesti, am promis că voi fi discret. Mai multe, în marele salon de la etajul întâi al zialului nostru, unde cinematograful va fi prezentat în curând.”

După doi ani de proiecţii, filmul îşi consumă spectatorii şi în ziarul „L’Indépendance Roumaine” din 16 martie 1898 se anunţă finalul experimentului: „De vânzare un cinematograf Lumière cu 12 vederi, dintre care 6 din ţară şi 6 din străinătate, echipat pentru a lua vederi noi”.

Urmează o perioadă de circa patru ani în care nu mai găsim alte informaţii despre alte proiecţii de filme în săli de teatru din Bucureşti; probabil că filmul a mai fost prezent numai la bâlciuri şi în pauzele spectacolelor de circ (filmul se intercala între un număr de lupte greco-romane şi unul de cai dresaţi).

În perioada antebelică, amenii de afaceri simt imediat oportunitatea, astfel că mulţi dintre ei devin proprietari de cinematografe, şi mai multe clădiri vechi (teatre, prăvălii,restaurante, etc.), printr-o serie de renovări şi amenajări, îşi vor adapta încăperile pentru proiecţii cinematografice.

În ziarul Rampa din 16 octombrie 1911 apar menţionate următoarele săli de cinema: Cinema Elitta (în Pasajul Român nr.23), Sala Blériot (pe str.Sărindar nr.4), Cinema Gaumont Palace – Sala Eforie, Cinema Hotel de France (condus de A.C.Bottez), Cinema Volta-Bristol (pe Bl.Academiei, la parterul Hotelului Bristol), Cinema Volta-Doamnei (str. Doamnei nr.7), Cinema Venus (str. Doamnei nr.8) şi Cinema Apollo (pe str.Doamnei nr.4, propietar Mitică Georgescu).

La Cinema Apollo a avut loc în data 26 septembrie 1911 premiera primului film românesc “Amor fatal”de Grigore Brezeanu.

În 1912, pe Bld.Academiei nr.3, şi pe str.Edgrad Quinet la nr.4, se afla Cinema Minerva, cu “două săli spelendite, cu program deosebit, preţuri populare şi de două ori pe săptămână program nou”.

Pe 1 septembrie 1912 la Cinema Eforie (Bd.Elisabeta) are loc premiera filmului Independenţa României, regizor Grigore Brezeanu.

Cinematograful Capitol, de pe Bld.Elisabeta, a fost inaugurat tot în 1912, şi a fost multă vreme cel mai elegant din capitală. Acest cinematograf avea şi grădină de vară, cu intrarea prin strada Sărindar. Cinematograful şi grădina au supravieţuit sub aceeaşi denumire şi în perioada comunistă, iar după 1989 au fost părăsite.

Sâmbătă 26 mai 1912, pe Bld.Elisabeta, se deschidea Cinema Clasic, “cel mai bine înzestrat şi încăpător local“.

Clasic, deschis din inițiativa lui Nicolaie Grigorescu de la Teatrul Naţional şi Mănescu, un distins sculptor, avea o sală superbă cu 1000 de locuri, dimensiuni impresionante pentru România acelor vremuri

Pe Bld.Elisabeta, la nr.14 se mai afla şi Cinema Colos, la acelaşi număr având locaţia şi atelierul fotografic Buzdugan, un celebru fotograf din acea epocă.

O reclamă din Viaţa Ilustrată, din 1912, ne prezintă Cinematograful Franklin ce funcţiona pe Calea Grivitei nr.94.

Într-un anuar din 1913 mai apar alte săli de proiecție: Cinema Gloria (str. Vacaresti nr. 58), Cinema Ilusion (Dudeşti nr.25), Cinema Jupiter (Moşilor nr. 308), Cinema Luceafarul (Moşilor nr. 314), Cinema Progresul (Dudeşti), Sala Aur-Teatrul Naţional.

În 1914 este menţionat tot pe Bld.Elisabeta, Cinematograful Palas (în perioada comunistă redenumit Timpuri Noi), primul cu proiecţii non-stop, pe durata întregii zilei.

Cinematografele prezentau ocazional şi spectacole de teatru sau de muzică. Pe scena Cinematorafului Trianon, orchestra condusă de Victor Predescu dădea spectacole în pauzele dintre proiecţiile cinematografice. Un program de teatru prezenta și Cinema Clasic.

Theatrul Alhambra, pe Bld.Elisbabeta (cu una dintre intrări pe Sărindari) a fost amenajat înainte de Primul Război Mondial în teatrul de vara şi Cinema Alhambra, după proiectul lui Nicolae Nenciulescu, sală decorată  cu sculpturi ale lui Spiridon Georgescu.

În Piaţa Senatului, pe Splaiul Dâmboviţei, cam pe locul unde astăzi este blocul turn, a existat până înainte de Primul Război Mondial Cinematograful Gioconda. Sala acestui cinematograf, după reamenajari, va deveni şi sală de teatru. Grădina Cinematografului Volta, aflată la întretăierea străzilor Griviţa şi Buzeşti, începând cu sezonul estival din 1918, a fost închiriată de-al lungul a mai multor sezoane, pană la izbucnirea războiului, de diferite trupe de la teatre de revistă bucureştene.

Cât despre condiţiile din cinematografe – iată un episod picant dintr-o sală de cinema, din anul 1914, descris într-o revistă de cultură cinematografică: „Sunt în Bucureşti numeroase săli de cinematograf. Unora nu li se poate reproşa nimic şi patronii lor merită toate elogiile publicului: spaţiu, aer, fotolii comode, toate condiţiile sânt bune. Altele, lasă din toate punctele de dorit, şi publicul este tratat cu destulă desconsiderare, de vreme ce plăteşte, rău instalat, aceleaşi preţuri ca în sălile mari. Trebuie să mai adăugăm că publicul românesc este cel mai putin pretenţios, faţă de publicul strein. Ceea ce lipseşte multor cinematografe din Bucureşti este o dependinţă care a fost exclsuă din planul de construcţie, fie că sălile au fost improvizate în prăvălii amenajate în acest scop, fie că patronul de cinematograf a ţinut cont de faptul că spectacolele sunt orare. Ce şi-a zis el? O oră, o oră si jumătate, necesităţile şi cele mai urgente se pot amenda…”

Pe Calea Victoriei  la nr. 48 în apropierea magazinului lui Jean Feder se afla sala Cinema Frascatti, pentru musafirii hotelui Frascatti. Aici are loc pe 16 noiembrie 1925 premiera filmului “Legenda celor două cruci”. Tot pe Calea Victoriei peste drum de strada ce se numea pe vremuri str. Fântânii s-a deschis Cinematograful Rex, cinematograf de vară; tot aici alături de Cafe Royal şi Banca Ilfov se afla apoi Cinematograful Victoria.

Cinematograful Florida, de pe strada Avrig, va deveni Cinema Aurora în comunism. Pe stada Mihai Eminescu, se afla Cinema Dichiu, după razboi se va numi Cinema Viitorul.

Pe Calea Moşilor se afla în perioada interbelică Cinema American, ce v-a deveni Cinema Moşilor. Tot aici, aproape de intersecţia cu Bd.Carol funcţiona Cinema Francez, devenit Cinema Mioriţa, actualul Cinema Europa.

Inaugurarea sălii Cinema Aro, astăzi Patria, în blocul construit de Horia Creangă are loc la 16 ianuarie 1935, „dotat cu instalaţie electrică şi aer condiţionat”.

Cinematograful de vară şi grădina de vara Jupiter pe Calea Moşilor era proprietatea lui Leon Goldsthein.

Pe Calea Grivitei, la nr.110, era Cinema Roma, în cadrul Hotelului Roma, al cărui proprietar era Jacques Fuhn.

Pe Calea Dudeşti funcţiona Cinema Edison, care în perioada comunistă a devenit Cinema Flacăra, demolat în 1987. Pe Calea Călăraşi se află Cinema Milano care în perioada comunistă se va numi Cinema Arta. Pe Calea Dudeşti, după Crucea de Piatră, se afla Cinema Rex.

Iată cum descrie Mircea Damian în cartea lui <Bucureşti>, o colecție de reportaje din viața capitalei noastre din perioada interbelicã, un cinematograf de periferie: „La cinematografele de periferie toţi fumează, mănâncă bomboane şi se iubesc. Aici se prezintă sută la sută filme de aventuri şi poliţiste. Acţiunea este trepidantă, scenele se succed vertiginos. Publicul aplaudă sau huiduie după caz. Iar dacă se‘ntâmplă să se rupă filmul şi – se‘ntâmplă tocmai unde urmează un deznodământ sau în mijlocul unei bătălii crâncene – în sală izbucneşte  un vacarm îngrozitor.”

***

În anul 1948 au fost naţionalizate toate cele 408 cinematografe şi 26 de case de film. Comuniştii şi-au făcut un titlu de glorie din preluarea acestora de la „reacţionarii burghezi” şi „redarea lor poporului”, dar şi din „lupta de popularizare a filmului în rândurile maselor”, în condiţiile în care la mijlocul anului 1949 era raportat un număr de 362 de noi săli de spectacol înfiinţate.

Interesant este că din punct de vedere tehnic, cinematografele comuniste aveau să se transforme radical. Astfel, Congresului al III-lea al P.M.R., arăta preocuparea pentru construcția de noi săli de cinema, e adevărat, după ce le închisese pe cele „burgheze”.  Într-o perioadă relativ scurtă – 3 ani – proiectarea tip a elaborat mai multe tipuri de cinematografe, de diferite capacităţi, în general cu 800, 1.000 şi 1.200 de locuri.

Studiul a fost întocmit pe baza unei teme care cerea studierea unor cinematografe cu 3 capacităţi, fiecare capacitate de cinematograf fiind studiată în două ipoteze : cu ecran cinemascop şi cu ecran universal. Aceste cinematografe, de capacitate mare, puteau fi: de cartier, cu spectacole la ore fixe, în cazul oraşului Bucureşti eventual Cluj, Constanţa etc., sau reprezentative, cu un grad de confort şi echipament special (dotate obligatoriu cu ecran universal), atunci când sunt construite într-un singur exemplar, în oraşele importante ale ţării.

În anii ’60 şi ’70 bucureştenii se bucurau de reprezentaţii de excepţie, produse în est dar şi în vest. Din foarte puţine filme erau tăiate la scenele pornografice sau mai deocheate.

După a doua jumătate a anilor ’70 şi până la prăbuşirea regimului comunist, perioadă care a coincis cu criza economică de atunci, regimul nu a mai făcut nici o investiţie în filme, singurele reprezentaţii din cinematografe constând în filme produse în Uniunea Sovietică sau obţinute prin sistem de barter. Faptul că se rulau la infinit aceleaşi filme a provocat un declin al cinematografului dar şi a reţelei de săli de cinema, într-o perioadă în care şi programul de la televizor fusese redus la două ore de transmisie pe zi.

Astăzi Registrul Cimenatografiei mai număra 35 de sali de cinema in Bucuresti, iar jumatate de lista o ocupa “plex”-urile din mall-uri, cu 6-7-8 sali fiecare. (istoriafilmuluiromanesc.ro)

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *