Pe ulița armenească și împrejur

„Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească,
Ciocănește, bocănește, calul neichii potcovește.
Leana mea, mândra mea, sărutați-aș gurița și tu mie mustața.”
Cartierul armenesc este o oază de identitate a oraşului Bucureşti, o fâșie de pământ care are ca margini bulevardul Carol I la sud, strada Maria Rosetti la nord și Calea Moşilor la est. Existenţa armenilor la București se leagă de fapt de Calea Moşilor. Nu întâmplător, strada Armenească continuă dincolo de bulevard şi se intersectează cu cea mai importantă stradă comercială, Podul Târgului de Afară (astăzi Calea Moșilor).

Se spune că dacă vrei să trăieşti doi ani, trebuie să sădeşti grâu, dacă vrei să trăieşti 20 de ani, trebuie să sădeşti un copac, dacă vrei să trăieşti sute de ani, trebuie să sădeşti o şcoală. Poporul armean a adăugat o idee aforismului: dacă vrei să trăieşti veşnic, trebuie să construieşti o biserică. Așadar, Biserica Armenească!

Lăcașul de cult, primul ridicat de o comunitate etnică refugiată pe teritoriul României, este contruit între 1911 și 1915 în stil armenesc, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, căruia i se datorează  și proiectele Palatului Camerei Deputaților (azi Palatul Patriarhiei) sau Palatului Cercului Militar Național.

Arhitectura bisericii este inspirată de cea a catedralei din Echmiadzin, centrul spiritual al Armeniei. În același loc a mai existat o biserică armenească, construită în 1743 și reconstruită în 1781, după un incendiu.

Legătura armenilor din România cu Calea Moșilor sau, cum i se spunea, Podul Târgului de Afară, este evidentă, comerțul fiind una din ocupațiile de bază ale acestei etnii. Aici găseai armeni cu tarabe de tot felul, așa că destinul acestei comunități se leagă inevitabil de „Moși”.

Străzile din preajmă sunt un amestec de case în stil eclectic, specifice începutului de secol XX: imobile interbelice, minunate, blocuri moderniste, balcoane cochete, curți umbrite de arbori bătrâni, în special duzi.

Din Intrarea Spătarului ajungem în fundătura din strada Spătarului. Primul imobil din perimetru nu respectă aliniamentul străzii (stil eclectism academic târziu), fiind probabil cea mai veche clădire din acest colț de oraș. Aliniamentul nou al Fundăturii Spătarului este dat de clădirile mai noi de la început de sec XX. Unele sunt caracterizate de un modernism interbelic în persoană, modernism cu elemente art deco.

În fund, o vilă neoromânescă, proiectată în anul 1926 de una dintre primele arhitecte din România, Virginia Andreescu Haret. Casa a fost proiectată pentru inginereul Spiru Haret, nepotul de frate al ministrului Învăţământului. În urma acestei colaborări, Spiru Haret se căsătorește cu Virginia Andreescu. Faţadele şi volumetria exterioară a vilei sunt puternic stilizate prin decoraţiuni de piatră la balcon și la foişor. Toate ţin de stilul neoromânesc, iar cele patru ferestre de deasupra intrării o fac și mai plăcută ochiului, mai ales datorită celor două uşi prevăzute cu fantă pentru scrisori, una, și cealaltă pentru scrisori și reviste. Fiecare are un lămpaş deasupra.

Istoricul Henri Stahl, 1930: „Bucureștiul nu e ca Londra, Viena sau Paris. Este un oraş înconjurat de o salbă de mici orăşeni. Aici se petrece un fenomen fizic de disoluţie: casele înghesuite şi înalte din centru încep, către marginea oraşului, să se împrăştie, să se îndepărteze unele de altele, să-şi micşoreze dimensiunile treptat. Se transformă în magherniţe pipernicite şi sfârşesc în cele din urmă în cocioabele de chirpici ale ţiganilor. Oraşul european se dizolvă. (…) Drumul devine cărare, praful acoperă casele şi fără nicio tranziţie orizontul se pierde în infinit”. Cârciumile cu nume originale „La frigăruia turbată”, „La trei ochi sub plapumă” fac parte din acest „lagăr oriental, ridicat în pripă”, cum i se spunea Bucureștiului.

Nu este cazul caselor din Cartierul Armenesc. Însă să nu uitâm că, la prezentarea proiectului pentru Atheneul Român, edilii orașului s-au plâns că e cam la periferie, tinând cont că zona Colțea era considerată centrul, iar Piața Victoriei de astăzi sau Bariera Vergului de ieri erau puncte de intrare în oraș. În această zonă, regimul de înâlțime este moderat, având în vedere că una din aspirațiile bucureșteanului, românului în general, a fost și este „casa la curte”. Arhitectul G.M. Cantacuzino spunea: „Grădina este întotdeauna în evoluţia artistică a unui popor ultima expresie a civilizaţiei sale”. La sfârșitul secolului XX grădinile-casă s-au transformat în grădini-salon.

În strada Spătarului nu puteam ocoli casa armeanului Iacob Melik, fiul preotului Ohan Melik, cea mai veche casă din București, astăzi Muzeul „Theodor Pallady”. Clădirea în care funcționează muzeul, construită în a doua jumătate a secolului XVIII, este una dintre cele mai vechi şi frumoase case negustorești din Bucureşti și singura deschisă publicului. Casa poartă numele celui mai important proprietar al ei, Iacob Melik, un susţinător al acţiunilor revoluţionare de la 1848 şi autor al lucrării L’Orient devant L’Occident. Lui i se datorează renovarea casei în a doua jumătate a secolului XIX și păstrarea unor elemente tradiționale cum ar fi cerdacul de la etaj, scara interioară din lemn și acoperişul cu streaşină lată.

Vizavi, întrezărim casa Elenei Teodorescu, cântăreață de operă. O casă de la 1886, invadată de iederă și viță-de-vie, care nici nu prea se vede bine, fiind acoperită de vegetație.

Ajungem pe Strada Corbeni, care păstrează oarecum forma iniţială a Uliţei Corbeni, ce se învecina în partea stângă cu Mahalaua Franzelarilor. I se spunea așa, deși aici locuia un singur franzelar, dar acela desăvârșit. Iar dacă privești spre stânga, undeva în depărtare, îți sare în ochi o fațadă (la numaărul 3) parcă picată din alt peisaj, unul mai degrabă batav. Nu sunt foarte multe informații despre acest imobil. Se ştie doar că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. În anuarul Bucureştiului din 1918 stă scris că aparţinea Băncii Colentina, (conform jurnalul.ro.).

Această casă unică poate aduce aminte unora de clădirile industriale din secolul al XIX-lea sau poate de arhitectura oraşelor hanseatice datorită utilizării cărămizii aparente.  Combinaţia de elemente ceramice şi de culori este inedită, jocul arcelor atrage inevitabil atenţia oricărui trecător. Arhitectul a folosit cărămida aparentă, în combinaţie cu elemente decorative exotice, atipice predispoziţiei pentru arhitectura franceză specifică Bucureştiului la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La capătul străzii Armenești găsim casa în care a locuit academicianul Alecu Paleologu, foarte bun prieten cu o armeancă celebră, Jeni Acterian, regizoare, teatrolog și autoare a unui jurnal intim. La Teatrul Municipal, care acum poartă numele de Lucia Sturdza Bulandra, a fost asistent de regie, colaborând cu regizorii Liviu Ciulei și Marietta Sadova. Numele său de scenă era Jeny Arnotă. În perioada interberică au mai locuit în această zonă doar trei-patru familii de armeni. Cei mai mulți armeni se găseau pe Podul Târgului de Afară, Calea Moșilor de astăzi.

În rest, case şi grădini specifice începutului de secol XX. Viţa-de-vie este în curți, unele case aveau loc suficient pentru trăsuri, altele chiar un peron acoperit care ferea de ploaie mai ales doamnele în rochiile lor vaporoase.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.