Febra mutatului la romani, mostenire culturala?

„Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!”
(Balada chiriașului grăbit de George Topîrceanu)

În anii ʼ20-ʼ30, Bucureștiul îşi schimbă mult aspectul, apare obsesia mutatului. Primăvara şi toamna, bucureștenii se mutau. Astfel, Bucureștiul se umplea de camioane, de roabe, de trăsuri. Oamenii fugeau din case vechi şi voiau toţi să locuiască în bloc-house, căci acestea aveau încălzire centralizată, apă curentă. Era ceva nou la vremea aceea. Cine se muta? Bucureștenii care nu aveau o casă a lor. Când? De două ori pe an, de Sf. Dumitru şi de Sf. Gheorghe. Din ce cauză? Din cauza chiriei prea mari sau din dorinţa de a avea o casă proprie. Casele se închiriau mobilate sau nemobilate, la 23 aprilie și 26 octombrie, pe şase luni, unul sau doi ani. Majoritatea caselor îşi arborau la ferestre anunţurile, iar femeile făceau căutările câte două: mamă şi fiică sau mătuşă şi nepoată. Insistau să vadă tot ce putea vedea şi mai ales tot ce nu se putea. Mutarea se făcea în funcţie de venitul chiriaşului, adică cu căruţa, camion de lux sau roabă. Obiceiul s-a păstrat chiar şi după cele două războaie (A. C. Marinescu, merg.in).

Iată ce scria la 1930 un ziarist de la „Ilustraţiunea română”: „Mutatul nu este o îndeletnicire exclusivă Sfântului Gheorghe. Sunt şi alţi sfinţi: unii în cer, alţii pe pământ care se ocupă cu acelaşi lucru. Sf. Dimitrie, de pildă, mai bătrân şi cu alte preocupări în gospodăria cerească, face o concurenţă zdrobitoare celuilalt sfânt: mută şi el pe capete, pe unii în case, pe alţii, ceva mai modeşti, pe lumea cealaltă. Principalul e că-i mută. Mai rău de bieţii chiriaşi, care nu se pot muta pentru că n-au bani de mutat şi care ca şi ceilalţi cetăţeni şi-au mutat de mult gândul că lucrurile s-ar putea schimba în bine”.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.